Ideea de „formă” îşi are rădăcinile chiar din Antichitate, din concepţia platoniciană asupra formei, „eidos”. Forma unui lucru include percepţiile privitorului asupra acelui lucru, la fel ca şi acele aspecte senzoriale ale respectivului obiect pe care mintea omenească le poate sesiza. Tot Platon crede că „forma”, include elemente ale reprezentării şi ale imaginaţiei, însă nici-un lucru nu poate fi reprodus în esenţă.
În ceea ce priveşte conceptul de „formă” în sfera cuvântului şi a limbii, acesta are o lungă tradiţie filologică inaugurată de Platon cu dialogul „Cratylos”, continuată de Plotin în „Enneade”, reluată de Retorica lui Aristotel, filosofia lui Hegel şi a lui Schlegel şi lingvistica lui W. Humboldt.
Secolul al XX-lea este reprezentativ pentru mişcările inovatoare ce s-au resimţit în toate artele. Este ceea ce va fi numit „modernism”, adversar al tuturor convenţiilor, dogmelor, ce încătuşează spiritul creator. Astfel vedem constituindu-se în zona comentariului de artă, două mari direcţii hermeneutice: pe de o parte, critica de tip morfologic, provenită din concepţiile lui Konrad Fiedler, şi continuată cu nuanţe specifice, de Wölflin, sau de psihologia gestaltistă, sau de structuralism, iar pe de altă parte critica de tip conţinuitistic, interesată de subiectul literar al operei de artă, mai mult decât subiectul ei formal.
În Europa formalismul ia naştere ca „adversar deopotrivă atât al pozitivismului epocii precedente, cât şi al esteticii filozofice idealiste cu generalitatea ei viciată şi izolarea de fenomenele concrete ale vieţii.”
Reprezentanţii formalismului european, K. Fiedler, sculptorul Adolf Hildebrand, Schmazov, Worringer, Wölflin, au ca viziune comună asupra teoriei artei, o serie de perspective precum: sarcinile constructive ale artei, caracterul ideologic al formei, mijloacele de redare şi cele tehnice, problema vizualităţii şi „istoria artelor fără nume”. Nu a fost greu transferul acestor perspective şi în sfera literară, mai întâi asupra lucrărilor lui Oskar Walzel, Sivers şi Saran, iar mai departe influenţând chiar formalismul rus.
La începutul secolului al XX-lea, în spaţiul rusesc luăm parte la o serie de evenimente sociale, la dezordinea instaurată de revoluţiile din 1905 şi 1917, războiul din 1914 şi războiul civil. Pe fundalul acestui climat a fost necesar să se constituie mişcările de avangardă în diversele arte, ca şi alternativă la dezordinea instaurată. În acest context se va contura, direcţia, şcoala, curentul, sau metoda formală.
Diacronic, acest curent îşi are începuturile între 1915, 1917, mergând pînă în jurul anului 1930, odată cu iniţiativa unor studenţi de a înfiinţa Cercul lingvistic de la Moscova(1914-1915), iar la Petersburg, doi ani mai târziu, respectiv 1917, se înfiinţiază OPOIAZ-ul, adică Societatea pentru studiul limbajului poetic.
eseu prezentat in cadrul facultatii de Litere, UAIC, master
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
