Familia la Roma
La baza societatii romane sta viata de familie dominate de atotputernicia tatalui, exercitata legal asupra sclavilor casei, dar totodata si asupra sotiei si copiilor.
Pater familias poate dupa plac sa recunoasca copiii pe care-i are de la sotia sa. Tatal putea sa-i expuna in afara casei pe copiii nerecunoscuti la nastere, ceeace inseamna condamnarea la moarte, sau in cel mai bun caz sclavajul. Mai mult chiar, fiul recunoscut de catre tatal sau putea fi alungat din casa. Intr-un astfel de caz el, era vandut ca sclav dincolo de Tibru. Aceste legi ale familiei nu au fost facute de catre cetate, caci dreptul privat exista inaintea ei. Tatal este primul care slujeste focul sacru, il aprinde si il intretine, este pontiful sau.
In toate ceremoniile religioase, tatal indeplineste cea mai inalta functie: taie animalul de sacrificiu, rosteste formule de ruga, cand va muri, tatal, va deveni o fiinta divina pe care urmasii o vor invoca.
Religia nu a acordat femeii un rang la fel de inalt. Ia parte la actele religioase, dar nu este stapana vetrei sacre. Odata inmormantata femeia nu va avea parte de un cult deosebit. In moarte ca si in viata, ea nu inseamna mai mult decat o parte din sotul sau.
La Roma femeia primeste titlul de mater familias, dar il pierde daca ii moare sotul. Sotul are o mare autoritate asupra ei, incat poate inainte de a muri sa-I desemneze un tutore si chiar sa-i aleaga un al II-lea sot. Casatoria o face pe femeie subordonata, dar ii confera demnitate in acelasi timp.
O femeie care nu a fost casatorita dupa riturile sacre, si care nu a fost asociata cultului, nu era supusa puterii maritale. La moartea tatalui fratii nu se despart. Conform rigorilor dreptului primitiv, fii raman legati de vatra sacra a tatalui si prin urmare supusi autoritatii sale. Atat timp cat traieste el, ei sunt minori.
La Roma aceasta regula veche a fost pastrata. Fiul nu a putut niciodata sa intretina vatra sacra proprie atata timp cat traia tatal. Chiar daca era casatorit si avea copii, fiul se afla intotdeauna in puterea tatalui. Fiul nascut din concubinaj nu era pus sub autoritatea tatalui. Intre el si tatal nu exista o comuniune religioasa, nu exista nimic care sa-i confere unuia autoritate si sa-i impuna celuilalt ascultare.
Credeau intr-o a doua viata petrecuta in mormant, viata fericita si linistita daca ofrandele funebre sunt oferite cu regularitate.
Grecii si romanii aveau aceleasi credinte. Daca cei vii incetau sa le ofere mortilor masa funerara, acestia se transformau in forte hostile familiei. Conform celor mai vechi credinte ale italicilor si grecilor, sufletul nu se ducea sa-si petreaca cea de-a doua existenta a sa intr-o alta lume straina de aceasta; el ramanea in apropierea oamenilor si continua sa traiasca sub pamant. Riturile ingropaciunii arata ca atunci cand trupul era pus in mormant oamenii credeau ca ingroapa o data cu el si ceva ce este inca viu. Vergilius care descrie intotdeauna cu precizie ceremoniile religioase prezinta ceremonialul funebru astfel: ,,inchidem sufletul in mormant”
Se obisnuia ca la sfarsitul ceremoniei funebre sufletul mortului sa fie strigat de trei ori pe numele pe care-l purtase. Pe mormant se scria ca omul odihneste inauntru. Dar in antichitate oamenii credeau cu tarie ca in mormant individual continua sa traiasca, incat nu uitau niciodata sa ingroape o data cu trupul si obiectele de care se presupune ca avea nevoie. Pe mormant se turna vin ca sa se domoleasca setae mortului, se puneau alimente ca sa i se potoleasca foamea, erau ucisi cai si sclavi cu gandul ca aceste fiinte ingropate la un loc cu mortul il vor sluji in mormant, dupa cum il slujisera in timpul vietii.
Din scrierile anticilor reiese cat de tare erau tulburati oamenii de teama ca la moartea lor nu vor fi respectate riturile; ceea ce ii infricosa nu era atat moartea cat lipsa ingropaciunii, caci prin ingropaciune sufletul castiga odihna si fericirea vesnica.
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
