Emil Cioran și generația 1927

Generaţia `27 a primit „creştinarea” de la Dan C. Mihăilescu în ajunul lansării primului ei program, fiind numită şi generaţia `30 , o generaţie trairista. Momentul de amprentă spirituală a generaţiei, a identificării acesteia se face in 1927 când Mircea Eliade îşi lansează manifestul „Itinerariu spiritual”. Generația de tineri care și-a exprimat crezul artistic între cele două războaie mondiale a fost considerată atât de critica literară, cât și de critica de idei, o generație de referință în istoria literaturii române. Dintr-un anume punct de vedere, critica a canonizat această generație și a prefigurat un orizont de receptare al unui fenomen fără precedent în literatura noastră: o multitudine de idei social-politice, un întreg ansamblu de creații literare, un fenomen publicistic care s-a manifestat în paginile a zeci de reviste literare, tineri care au decis să înfrunte regimul comunist din România și alții, la fel de străluciți, care au plecat în Europa.

Aceasta generație care a negat, apoi a creat. În primul rând, a căutat o modalitate de a defini autenticitatea ca stil de viață și de creație. Tinerii care au scris poezie, proză, teatru, au scris pagini întregi de jurnal și de memorialistică, s-au dezlănțuit în publicistică, au fost, mai mult sau mai puțin, simpatizanți/adepți ai mișcărilor politice din România interbelică. În primă fază, relaţiile puternice dezvoltate între membrii generaţiei o face să semene foarte mult cu Junimea, ori cu cercul literar de la Sibiu. Apoi, aportul social, manifestul acestora devine din ce în ce mai zgomotos şi dă naştere unui fenomen iniţial bucureştean apoi cuprinde toate centrele culturale din ţară. O generație al cărui avânt spiritual nu a mai fost întrecut de nicio altă grupare, dar al cărui declin a încercat să încarcereze minți luminate și idei care au reorganizat multe domenii ale culturii, vorbim despre o generație formată din filologi, filosofi, avocați, medici, artiști plastici, absolvenți de facultăți care au fost atrași de mirajul ideilor mistico-legionare sau comuniste, opțiuni care le vor decide viitorul social și profesional. O generație care a avut o dublă opțiune de a se manifesta: pe de o parte, acceptarea emigrării ca o posibilitate de a înfrunta istoria (în cazul lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu), iar pe de altă parte, opțiunea de a supraviețui României comuniste, de a înfrunta închisorile regimului totalitarist, confiscarea averilor, a tuturor drepturilor sociale și anularea dreptului de a profesa.

Mă voi opri cu lupa criticii asupra lui Emil Cioran. Aş încerca să cuprind câteva păreri critice personale şi nu numai, în acest referat. Incercarea de a-l surprinde pe Cioran în interiorul său, de a vedea lămurit lucrurile sale, îmi pare ca o încercare timidă de a cuprinde mare în pumni. Ideile ivite din exaltare şi negaţie, modul unic paradoxal, portretul mactropter al omul nord-sud, racla filosofie şi perceperea autorului asupra vieţii, morţii, sufletului, existenţei, dar şi tabloul pe care i l-au pictat criticii literari.

Tabloul său, este balansat de critici între “bine şi rău” între “existenţă şi non-existenţă” între idolatrie şi pamflet. Chiar şi aşa, obiectivismul trebuie macerat, pasiunea trebuie dozată, căci Cioran nu te poate lăsa indiferent. Te obligă să iei atitudine într-un fel sau altul. În cartea “Pro & Contra Emil Cioran. Între idolatrie şi pamflet” se regăsesc pot aplica cu uşurinţă un exemplu: Alexandru Sahia, trece în revistă “un caz de mistificare macabre. D-l Cioran şi “simpaticul” Hitler” unde, imaginea lui Cioran, aceea a unui “tânăr blond şi firav [ ] imaginea lui tinerească, oarecum melancolică, privirile lui rătăcite peste ziduri sau către cer” “sufletul lui alb” contrastează puternic împotriva conturului obţinut după ce a publicat în Vremea articolul despre acţiunile de la Munchen, iar Alexandru Sahia consideră că autorul avea o simpatie şi o admiraţie pentru Hitler, din contextul articolului: “Nu există om politic în lumea de astăzi care să-mi inspire o simpatie şi o admiraţie mai mare decât Hitler” Astfel, Cioran ajunde să fie privit ca un om “ lipsit de totală bună credinţă” de o “izbitoare neruşinare”, un om care trece printr-o criza de inconştienţă şi se reaminteşte faptul că acesta, in volumul “Pe culmile disperării” Cioran spunea despre sine că ar vrea să înnebunească într-un singur fel: “nebunul vesel”