Elemente de Estetică Romantică și Postromantică în Glossă

Comentaţi următorul text, relevând elementele prin care autorul concretizează o estetică romantică şi/sau postromantică. Din ediţia M. Eminescu, Opere, întemeiată şi coordonată de Perpessicius, vol. III : B3. ed. cit. , p. 104 – Glossa, ms. b /2275 B, 66v., „căci natura e o Doamnă”

„E foarte bine că avem o problemă Eminescu”

Pentru o mai bună reflectare a cerinţei asupra uneia dintre variantele Glossei eminesciene se cere o infiltrare a unei generale prezentări ale celor două mişcări literare la care apelează autorul în procesul său de creaţie.

Prima mişcare literară, sub umbra căreia creionează Eminescu, este romantismul. Acest curent se extinde în tot spaţiul european în mai multe etape începând cu mijlocul secolului al XIX-lea. În fiecare spaţiu, inclusiv şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic romantismul obţine o coloristică autentică, iar această colorostică, în spaţiul românesc este oferită de Mihail Kogălniceanu care dirijează lumea literară, cu ajutorul manifestului său, spre descoperirea şi aducerea la suprafaţă a comorilor istorice şi sociale ale lumii româneşti prin intermediul operelor sale. Kogălniceanu promovează ideea de a crea cât mai mult, de a apela la ajutorul fondului românesc, de a nu mai împrumuta fonduri străine, iar toate acestea să însumeze o operă romantic românească.

Cea de-a două mişcare pe care o voi menţiona, pentru o clară delimitare a subiectului abordat, şi o voi explica în linii generale este perioada postromandică. Această perioadă poate fi văzută ca o perioadă de tranziţie între romantism şi simbolism care naşte un ameste de concepte în care romanismul mai încearcă, încă, să-şi menţină puterile. În cazul acestei mişcări, nu putem vorbi despre creionarea unui manifest sau despre o promovare înspre o direcţie. Deşi romantismul îşi mai menţine unele trăsături în această perioada, limba literară, postromantism, intră într-un labirint al crizei, „cuvântul utopic” nu mai are aceeaşi putere de sclipire ca în romantism.

În continuarea explicitării tangencialităţii celor două mişcări, se cere o prezentare teoretică a etapelor creaţiei eminesciene. Mihaela Mancaş, în lucrarea Limbajul artistic românesc în secolul al XIX-lea, menţiona despre existenţa a trei etape de creaţie în opera eminesciană.

În prima perioadă de creaţie, este vizibil stilul clasicizant de a scrie, de a împrumuta şi de a potenţa aspectul folclorului românesc. Mihaela Mancaş menţionează că această perioadă se opune celorlalte două perioade de creaţie prin utilizarea unui limbaj mai puţin modernizat. Pe parcursul celorlalte două perioade, se observă, după cum afirmă autoarea acestei lucrări, o evoluţie a lmbajul artisitic eminescian în direcţia unei modernizări.

Cea de-a doua perioadă este vizibil marcată de romantism, ceea ce se observă prin temele, motivele (geniul, singurătatea, reveria, melancolia, iubirea, natura, scurgerea ireversibilă a timpului, condiţia geniului tragic, importanţa miturilor în poezie) şi procedeele stilistice abordate în poezii (utilizarea fercventă a antitezei, construirea figurilor pe baza unui constrast puternic, transofrmarea imaginilor abstracte în imagini concrete, potenţarea şi utilizarea cât mai frecventă a elementelor de versificaţie în scopul obţinerii unei muzicalităţi evidente).

Ultima perioadă de creaţie eminesciană se formează sub influenţa trăsăturilor postromantice în care poezia eminesciană „reîmprumută” elementele clasicizante. În mare parte, poeziile ce apar în această etapă în faza lor finală sunt concepute în etapa anterioară de creaţie. Acest fapt este demonstrat şi de colecţia de opere eminesciene, volumele căreia au fost întemeiate şi îngrijite de Perpessicius. Chiar şi la o simplă răsfoire a acestor volume, observăm munca asiduă eminesciană pentru orice formă finală a fiecărei poezii. Această formă finală trece printr-o multitudine de variante care, de multe ori, diferă una de cealaltă. În această perioadă Eminescu preferă metafora, ca figură de stil, în defavoarea epitetului; imgainea abstractă din perioada iniţială de creaţie revine, dimensiunile ample ale poeziei dispar; elementele de versificaţie sunt puse, putem spune, în prim-plan.

Ioana Em. Petrescu prezintă o altă împărţire a creaţiei eminesciene din punctul de vedere al modelelor cosmologice la care apelează Eminescu în procesul său de creaţie. Conform Ioanei Em. Petrescu , în Mihai Eminescu- poet tragic, putem vorbi de existenţa a trei modele cosmologice practicate în cele trei perioade de creaţie eminesciană: „Prezenţa modelului cosmologic adoptiv rămâne însă, de obicei, inconştientă. Romantismul, spre exemplu, dezvoltă un model cosmologc platonician [ ] valabil însă nu numai la nivel poetic, ci şi la nivel ontologic, ca patrie cosmică adoptivă a spiritului”