Stereofonia

INTRODUCERE

Pentru interceptarea şi interpretarea sunetelor omul a fost dotat, în mod inspirat, cu un senzor specializat (numit "ureche") dar multiplicat cu doi şi plasat strategic: simetric, de o parte şi de alta a axei de simetrie a corpului, la peste un metru şi ceva de-asupra pământului, în imediata vecinătate a organului central de prelucrare a informaţiilor. Această configuraţie atribuie simţului auditiv o calitate în plus: capacitatea de a localiza sursa sunetului.

Stereofonia este mai veche decat isi pot imagina majoritatea iubitorilor de muzica. In anul 1881, cu ocazia Expozitiei Internationale de Electricitate care a avut loc la Paris, Clement Ader a retransmis un spectacol al Operei utilizand un echipament diferit de cel utilizat la acea data.

Echipamentul utilizat cuprindea doua microfoane, amplasate relativ apropiat unul fata de celalalt si un numar de casti telefonice conectate in mod diferit: casca ce se aseza pe urechea stanga a ascultatorului era conectata la microfonul plasat in stanga, iar cea de pe urechea dreapta - se conectau la microfonul din dreapta. Auditoriul, plasat la distanta fata de locul transmisiei (sala Operei) a fost martorul primei transmisiuni stereofonice din lume, care incerca sa creeze imaginea sonora reala a ceea ce se desfasura in sala de concert.

Ader si mai apoi alti cercetatori au studiat problemele legate de reproducerea sunetului cat mai apropiata de realitate, pe masura ce progresul tehnic facea posibila transmisia la distanta a sunetului odata cu aparitia radioului si a inregistrarii sunetului. Aceasta s-a realizat la inceput pe cilindri de ceara (Edison), ajungand la CD-uri (SONY, 1982) si memorii statice de mare capacitate (in prezent).

1. Stereofonia.

Dorinta iubitorilor de muzica, a audiofililor, de a dispune de inregistrari de inalta calitate, de un echipament de redare de calitate, a condus la evolutia continua a echipamentelor pentru inregistrare si redare sonora, s-au stabilit standarde internationale dar si pareri subiective, care sunt adeseori mai puternice decat orice standard sau orice determinare efectuata cu aparatura sofisticata.

In prezent exista o industrie a aparaturii electronice de larg consum care include, alaturi de aparatura audio-video de uz curent si o ramificatie speciala care se adreseaza exclusiv celor care au pretentii maxime la auditia unei inregistrari muzicale (si care dispun si de suportul financiar necesar procurarii unei aparaturi mai scumpe). Spre deosebire de aparatura de clasa medie, numita si aparatura HI-FI (High-Fidelity = inalta fidelitate), cea de inalta clasa este denumita curent HIGH-END HI-FI sau mai scurt HIGH-END (insemnand capatul superior, de varf al aparaturii de inalta fidelitate ).

Productia si vanzarea aparaturii din gama HI-FI si HIGH-END HI-FI se bucura si de un puternic sprijin logistic reprezentat de numeroase reviste de specialitate existente aproape in fiecare tara cu o economie dezvoltata.

Desigur, nu trebuie sa se considere o astfel de sursa drept "litera de lege" pentru faptul ca aceste reviste traiesc, mai degraba din reclame decat din vanzari si nu veti intalni in paginile lor o catalogare catastrofala a unui aparat, chiar daca o merita. Testele prezentate pe categorii de produse, clasificarile prezentate, urmarite pe o perioada mai mare, pot conduce la formarea unei pareri mai avizate atunci cand se are in vedere procurarea sau inlocuirea unei piese sau a intregului lant electroacustic.

Ca o concluzie ramane faptul ca auditia directa este singura in masura sa favorizeze o alegere corecta, "pe urechea proprie" a componentelor audio.

2. Auzul binaural.

Reproducerea sunetului cu ajutorul unei instalatii stereofonice are acelasi scop final cu cel al lui Clement Ader in 1881: obtinerea unei imagini sonore cat mai apropiate de cea reala in care ascultatorul poate localiza sursa sonora si eventualele deplasari ale acesteia, mai concret, reliefarea imaginii sonore.

Pentru aceasta, intre sursa de semnal reala si imaginea sa creata de echipamentul electroacustic trebuie sa existe o corelare - respectiv marimile care conditioneaza perceptia directiei sunetului sa fie transmise fara o alterare evidenta. Aceste marimi care conditioneaza pozitia sursei sonore sunt:

- diferenta de timp data de perceptia aceleiasi unde sonore cu cele doua urechi;

- diferenta de intensitate a undei sonore, cauzata de lungimea traseelor pana la cele doua urechi, incluzand si atenuarea produsa de difractia undei in cutia craniana;

- diferenta compozitiei spectrale a sunetului datorat difractiei.