Simfonia

Simfonia este una dintre cele mai importante forme ale muzicii vechi din lumea occidentala. In aceasta forma au fost compuse unele dintre cele mai reusite lucrari muzicale si simfonia a continuat sa evolueze pana in ziua de astazi.

Termenul de simfonie deriva din limba greaca: syn (impreuna) si phone symphonia. In esenta, simfonia este o lucrare de mare amploare extrem de elaborata pentru orchestra, in care toate partile constitutive sunt redate in mod intrinsec. Simfonia a evoluat din diferite surse si a ajuns o forma muzicala de sine statatoare abia in prima jumatate a secolului al XVIII-lea cand a imbracat idealul clasic vienez in lucrarile unor compozitori ca Haydn, Mozart si Beethoven.

Primele inceputuri pot fi descoperite insa si in Italia secolului al XVII-lea si in piesele muzicale cu o singura parte utilizate ca uverturi in cazul operelor, oratoriilor sau cantatelor.

La sfarsitul perioadei baroce (aproximativ intre 1600 si 1750), o buna parte din muzica instrumentala era compusa sub forma unor suite cu mai multe parti distincte. Sonata pentru biserica era caracteristica pentru aceasta forma, cu aranjamentul obisnuit in patru parti, lent-repede-lent-repede. Compozitorul Alessandro Scarlatti (1659-1725) a fost cel care a renuntat pentru prima data la prima parte si a compus lucrari instrumentale in trei timpi repede-lent-repede. Combinatia dintre acest plan formal si evolutia pe care a avut-o uvertura italiana, sub forma unei prime parti, a creat modelul logicii structurale care poate fi regasit in simfoniile clasice. Perioada clasica a durat aproximativ intre 1750 si 1820. Primele decenii ale secolului al XVIII-lea au constituit prima perioada de inflorire a stilului clasic. Numeroasele inovatii au inclus dominatia acordata temei principale, in contrast cu numeroasele parti simultane caracteristice barocului. Odata cu evolutia stilului clasic, partile care erau mai scazute ca intensitate au pierdut in importanta, fiind in schimb utilizate pentru a crea armoniile pe care se sprijinea tema principala.

Aceasta a dus la dominatia sonatelor, ca forma fiind prima parte a simfoniei clasice. Forma de sonata are doua parti, prima continand o sectiune (expunere, in care sunt prezentate principalele doua sau mai multe teme principale), si a doua parte, continand doua sectiuni (dezvoltarea si recapitularea). Aceasta forma creeaza, in cuvintele marelui muzicolog al secolului XX, Charles Rosen o disonanta de proportii ce trebuie solutionate. Daca Haydn si-a dezvoltat limbajul simfonic mai ales prin rafinarea propriilor tehnici, Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791) a preluat elemente stilistice din modelul italian si vienez prezentate de Haydn si Dittersdorf. O trasatura caracteristica a stilului lui Mozart este modul in care acesta utiliza liniile melodice italiene. Mozart a calatorit mult in copilarie si si-a petrecut o buna parte din viata in Italia, unde a asimilat numeroase tehnici componistice, cum ar fi unirea primei ...