George Enescu

Compozitor, violonist si dirijor de frunte, mare pianist si pedagog, Enescu a fost poate cel mai cuprinzator inzestrat si cel mai multilateral muzician contemporan. Din multipla sa activitate, in care s-a afirmat cu egala stralucire, opera componistica reprezinta latura cea mai esentiala si, desigur, cea mai trainica a complexei sale personalitati artistice. Dar si interpretul a fost mare printre cei mari, fiindca in cantul sau a strabatut totdeauna suflul creator al artistului, care a fermecat generatiile de ascultatori, ducandu-le spre taramurile luminate ale artei. Prin muzica sa, el a sintetizat un proces de creatie anterior, iar de alta parte, a deschis perspectivele dezvoltarii artistice viitoare.

George Enescu era al optulea copil al parintilor sai, Costache si Maria Enescu, dar ramasese singurul, fiindca dintre ceilalti, doi murisera la o varsta foarte frageda, iar cinci fusesera secerati de o molima in 1878. In ascendenta sa, intalnim talentul si preocuparilor muzicale: strabunicul, Enea Galin, era cantaret de strana vestit pentru vocea sa, bunicul, Gheorghe Enescu, a fost si el preot; tatal sau, Costache Enescu, desi era si el inzestrat cu darul cantului, a rupt insa cu traditia familiei si n-a mai imbratisat cariera preotiei, ci a devenit intai invatator, apoi, luand in arenda o mosie, agricultor.

Prima sa amintire muzicala despre care pomeneste, este aceea a unui taraf de lautari, compus din cateva viori, un nai, un tambal si un contrabas, si pe care l-a auzit intr-o statiune balneara, la Baltatesti, prin partile Neamtului. Impresia a fost atat de puternica, incat copilul, care n-avea decat trei ani, si-a faurit singur o vioara dintr-o bucata de lemn pe care a intins o ata, din doua betigase a inchipuit tambalul si astfel a incercat sa imite pe lautarii care-i aprinsesera imaginatia. O vioara adevarata a capatat micul muzician mai tarziu, dupa ce mai obtinuse si o alta, pe care, nesatisfacut fiindca avea numai trei coarde, o aruncase in foc. Enescu reproducea cu exactitate melodiile cantate de lautarii chemati la petreceri sau la horele duminicale. Dupa cateva lectii cu Niculae Chioru, acesta nu mai avu ce sa arate minunatului copil. Costache Enescu isi daduse copilul la profesorul si compozitorul Eduard Caudella, la Iasi: acesta recunoscu talentul si dadu sfatul, ca inainte de orice, copilul sa invete notele. Dupa putine lectii luate cu un inginer, vecin din sat, copilul citea usor pe portativ si scria micile piese ce-I erau date spre a fi invatate. De la o vreme, in casa de la Cracalia aparu si un pian. Avand la indemana un instrument cu posibilitati sonore mai mari decat vioara, micul Enescu o lasa deoparte si isi puse in gand sa devina compozitor.

In 1888, micul Enescu este dus din nou la Iasi, unde canta in fata lui Caudella. Cu o viziune sigura a posibilitatilor imense ale baiatului, dar si cu o justa apreciere a stadiului de atunci al invatamantului nostru muzical, Caudella il sfatuieste pe Costache Enescu sa-ti ...