Antonio Vivaldi

Antonio Vivaldi (Antonio Lucio), compozitor itlian (Venetia, 1678- Viena, 1741). Fiu al unui violonist legat de basilica San Marco din Venetia, el insusi violonist, a primit tonsura monahala la 15 ani si a fost hirotonisit preot la 25. Atins de o maladie cronica, despre care se presupunea ca era astm, cel pe care Venetia il supranumea Preotul rosu, din cauza culorii parului sau, a stiut sa se faca exceptat de la indatoririle ecleziastice incepand din 1703, iar din acel moment a putut sa se consacre compozitiei si invatamantului. Numit responsabil muzical la La Pieta (asezamant rezervat orfanilor si copiilor ilegitimi ai orasului), in pofida unor intreruperi uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la Mantova, intre 1718 si 1720), avea sa ramana fidel acestei functii pana in 1740. Totusi, a inceput sa calatoreasca din ce in ce mai mult ca virtuoz si compozitor (Roma in 1722 si 1724, unde a cantat in fata Papei; probabil Dresda si Darmstadt, cu siguranta Amsterdam, unde a fost publicata cea mai importanta parte a creatiei sale; Florenta, Praga, in sfarsit Viena, unde a murit, uitat si in mizerie). La La Pieta, avea sa formeze elevi, sa intretina o orchestra (repede devenita celebra in intreaga Europa) si sa compuna pentru concertele publice pe care asezamantul le oferea duminica.

Acestor ocupatii, deja solicitante pentru un om care se plangea fara incetare de sanatatea sa oscilanta, din 1713 li s-a adaugat o debordanta activitate de impresar si de compozitor de opere, domenii in care a capatat o autoritate suficient de mare pentru a provoca rivalitati tenace, concretizate chiar intr-un pamflet, redactat impotriva lui de Benedetto Marcello (II Teatro alla moda, 1720). Aceasta consacrare in toate genurile (pentru ca a fost fecund si in materie de muzica religioasa) avea sa confere compozitorului o glorie internationala incontestabil fara precedent in istoria muzicii. Toti turistii care treceau prin Venetia cautau sa-l asculte pe Preotul rosu, de la Edward Wright la violonistul Pisendel, de la flautistul J. J. Quantz, epistolarul De Brosses si pana la regele Friedrich al IV-lea al Danemarcei. Astfel, exista numeroase si pretioase marturii asupra a ceea ce reprezenta viata muzicala venetiana in prima jumatate a secolului al XVIII-lea si asupra efectului electrizant al interpretarii si creatiilor lui Vivaldi. Numeroase dintre partiturile lui publicate au fost, astfel, dedicate mai marilor acestei lumi: Ferdinand al III-lea al Toscanei (L Estro armonico, 1711), contele Morzin (II Cimento dell armonia e dell invezione, 1724, culegere continand Anotimpurile), Carol al VI-lea de Habsburg (La Creta, 1728). Culegeri tiparite si copii in manuscris (mai ales concerte) ale lui Vivaldi au circulat in intreaga Europa pana in jurul anului 1750 si se stie ca, incepand din 1720, Johann Sebastian Bach se pare ca a avut pentru aceste lucrari un asemenea entuziasm, incat a recopiat sau a transcris un mare numar dintre ele (cea mai cunoscuta si mai ...