Piața - întâlnire a agenților economici

1. Introducere

Dintre fenomenele şi procesele specifice economiei de piaţă contemporane, piaţa are istoria cea mai îndelungată. Ea a apărut cu multe secole în urmă ca punte istorică de legătură între producătorii şi consumatorii autonomizaţi. Între producţie şi consumaţie, ca două universuri complementare ale vieţii economice, <<s-a strecurat – remarca F. Braudel – un al treilea, îngust, dar vioi ca un fir de apă, lesne de recunoscut şi el, de la întâia privire, schimbul sau, dacă vreţi, economia de piaţă imperfectă, discontinuă, dar impunându-şi constrângerile şi, în mod sigur, revoluţionară>> . Abordând fenomenul schimbului, Alvin Toffler remarca: <<Piaţa a avut ca premisă sciziunea dintre producător şi consumator, ea devenind necesară abia atunci când funcţia consumului s-a separat de funcţia productivă>> .

Tradiţional, noţiunea de piaţă desemnează un moment distinct al vieţii economice, o reţea de activităţi şi funcţii ce se interpun între producţie şi consumaţie. Pentru a desemna conţinutul sferei economice care acoperă reţelele de schimb, ca şi timpul traseului pe care îl parcurg bunurile economice de la încheierea procesului de producţie propriu-zis până la ajungerea lor în sfera consumului final, unii autori au optat pentru noţiunea de distribuţie.

În prezent, prin noţiunea de piaţă sunt exprimate relaţii de schimb foarte ample şi în continuă diversificare. În general, piaţa exprimă raportul dintre oferta şi cererea de bunuri economice (corporale şi incorporale), prima fiind forma de manifestare a producţiei în condiţiile economiei de piaţă, a doua exprimând nevoile umane solvabile, însoţite de capacitatea oamenilor de a cumpăra mărfurile oferite şi care se dovedesc a fi convenabile pentru ei.

În procesul circulaţiei mărfurilor i-au naştere relaţii de vânzare – cumpărare, care în totalitatea şi interacţiunea lor şi în strânsă legătură cu spaţiul în care au loc alcătuiesc categoria economică de piaţă.

Indiferent dacă este vorba de formele concrete prin care se realizează circulaţia mijloacelor de producţie sau a bunurilor de consum, toate acestea implică în marea majoritate a cazurilor, acte de vânzare – cumpărare, fapt ce determină ca legătura dintre producţie şi consum să se realizeze în mod inevitabil prin intermediul pieţii. Piaţa are o structură a ei concretă reflectată nu numai de totalitatea relaţiilor de vânzare – cumpărare ci şi de ansamblul unităţilor ce deosebesc circulaţia mărfurilor de interdependenţa dintre ele, de legăturile dintre acestea şi unităţiile productive, pe de o parte, şi populaţiei pe de altă parte, şi limitele lor de categoriile de cereri de mărfuri, ofertă şi preţ. Categoriile amintite şi în special cererea şi oferta, mişcarea lor explică dinamica pieţii, atât prin examinarea lor separată, cât şi mai ales în interdependenţa lor, în relaţiile de influenţare şi condiţionare reciprocă .

În concluzie piaţa reprezintă un mod specific de confruntare dintre producători şi consumatori, procese care ia forma unor relaţii specifice dintre vânzători şi cumpărători, dintre creditori şi debitori, dintre cererea şi oferta de bunuri economice.

2. Tipuri de piaţă

Tipurile de piaţă se diferenţiază după forma de concurenţă.

Astfel, după numărul producătorilor se deosebesc următoarele tipuri de piaţă:

• piaţa cu concurenţă perfectă;

• piaţa cu concurenţă monopolistică;

• piaţa de tip oligopol;

• piaţa de tip monopol.

2.1. Concurenţa perfectă

Concurenţa perfectă (pură) presupune existenţa unui număr foarte mare de producători care acţionează independent.

În cazul concurenţei perfecte produsele sunt omogene, nediferenţiate din punct de vedere calitativ, fiecare reprezentând un substitut pentru toate celelalte. De aceea, producătorii concurează doar în ceea ce priveşte preţul produselor, iar dacă preţul este dat, consumatorului îi este indiferent de la cine va cumpăra produsul.

Producătorii nu au control asupra preţului, de exemplu, să presupunem că pe piaţă acţionează 15.000 de firme şi că una dintre acestea realizează o producţie de 100 de bucăţi dintr-un produs oarecare. Dacă această firmă îşi reduce producţia la jumătate, oferta totală scade cu 50 de bucăţi, de la 1 500 000 la 1 499 950, ceea ce reprezintă o reducere nesemnificativă, de 0,003 %. Cererea este, pentru producătorul individual, perfect elastică.

Şi nu în ultimul rând accesul pe piaţă este liber, fără obstacole de natură juridică, tehnologică sau financiară. O firmă intră pe piaţă dacă vinde la un preţ cel puţin egal cu costul şi va rămâne dacă obţine un profit normal. În caz contrar, firma iese de pe piaţă.

Piaţa cu concurenţă pură se întâlneşte rareori în realitate. Această piaţă este, mai degrabă, modelul teoretic utilizat pentru a identifica structura pieţelor reale şi pentru a întelege modul în care aceasta funcţionează. Bursele de mărfuri şi cele de valori, precum şi piaţa schimburilor valutare sunt pieţele cele mai apropiate de modelul concurenţei pure .

2.2. Concurenţa monopolistică

Piaţa monopolistică se caracterizează printr-un număr mare de producători, care oferă spre vânzare produse diferite.

Accesul pe piaţă este liber, iar producătorii nu controlează preţul. Producătorii decid şi acţionează independent unii faţă de ceilalţi.

Spre deosebire de piaţa cu concurenţă pură, pe piaţa monopolistică produsele sunt diferenţiate. Din această cauză, concurenţa dintre producători se va manifesta nu numai în ceea ce priveşte preţul, ci şi calitatea produselor şi cea a serviciilor oferite.

1. Facultatea de Istorie – Filozofie, ,,Catedra de Economie Politică’’ , Bucureşti, 1978;

2. LĂCĂTUŞ, Maria; LĂCĂTUŞ, George, ,,Economie’’, Editura Corint, Bucureşti, 2008;

3. NIŢĂ, Dobrotă, ,,ABC-ul Economiei de piaţă moderne’’, Casa de cultură şi presă << VIAŢA ROMÂNEASCĂ>>, Bucureşti, 1991.

Universitatea Lucian Blaga din Sibiu

Facultatea de Drept ,,Simion Bărnuţiu’’ Sibiu