Bunastarea sociala, eficienta economica,alocarea optima a resurselor reprezinta in ultima instanta problemele esentiale cu care se confrunta economistii de pretutindeni. Este in general acceptat faptul ca utilizarea eficienta a resurselor depinde de structura pietei, modul acesteia de comportament, si de asemenea ca anumite forme ale organizarii de piata tind sa minimizeze pierderea sociala. Majoritatea economistilor considera concurenta perfecta ca fiind cea mai avantajoasa forma de organizare a pietei din perspectiva acestui scop, iar orice abatere de la acest model constitue o pierdere neta de eficienta economica. Din perspectiva acestor conceptii, punandu-se in balanta analiza unor caracteristici bine definite, monopolul s-a profilat ca opus concurentei perfecte si, in consecinta, cel mai inadecvat mod de organizare a pietei. Acest mod de gindire nu a avut insa o evolutie liniara, cunoscand numeroase disidente, opinii divergente privind rolul, implicatiile,eficienta sau ineficienta monopolului, pana si conceptul insusi in economie, fiind prezente si in perioada actuala.
1. Monopolul unastarii sociale
La inceputul secolului trecut(mai exact in 1923) Irving Fisher definise monopolul, simplu, ca fiind "absenta concurentei". Din acest punct de vedere diferite aprecieri sau critici legate de monopol au depins de viziunea particulara a concurentei pe care fiecare economist o are in minte.
Pentru neoclasici, cat si pentru majoritatea economistilor contemporani noua, monopolul reprezinta polul opus al concurentei perfecte, pe care o definesc atribuindu-i un set de caracteristici concepute pe baza analizelor vaste privind eficienta alocarii resurselor in cazul unei asemenea structuri de piata: atomicitate perfecta, transparenta perfecta, omogenitatea produselor, intrarea si iesirea libera de pe piata,perfecta mobilitate a factorilor de productie. Monopolul, ca si oligopolul, sau alte forme de piata, a fost judecat prin prisma acestor criterii dovedindu-se a fi cel mai ineficient mod de organizare a pietei. S-a cautat atunci un mod empiric de a masura diferenta economico-valorica dintre cele doua forme de concurenta, concretizat in costurile sociale de monopol. Cel mai influent studiu in acest sens a fost facut de catre Harberger(1954). El a presupus, mai intii, pe o piata de concurenta perfecta, costurile marginale constante pe termen lung atat pentru firme cat si pentru industrie, reprezentate de linia Mc=Ac(fug. 1).Productia, rezultatul perfect competitiv a fost stabilit la nivelul Qc, unde costul marginal(Mc) intersecteaza curba cererii(DC). Daca un monopolist ar substitui firmele sau industria respectiva ar putea sa-si maximizeze profitul producand la nivelul Qm si pretul P. Peofitul de monopol este reprezentat de dreptunghiul ABCP iar pierderea surplusului consumatorului de trapezul AECP. Aria ABCP nu reprezinta totusi distrugere de bunastare sociala ci numai un transfer de la consumator la monopolist. Pierderea neta a societatii este reprezentata de triunghiul ABE. Pe baza unor presupuneri exagerate, Hargerber a estimat o pierdere anuala de bunastare sociala,in sectorul industrial din SUA(1920), de aproximativ 59 milioane dolari, adica 0,1% din venitul national. Analistii economici care s-au ocupat apoi de aceasta problema(ex.George Stigler in 1956, D.R. Kamersen(1966)) au afirmat ca evaluarea lui Hargerber subestima destul de mult realitatea. Revizuind presupunerile privind elasticitatea cererii si estimarea profiturilor pe piata de monopol, Kamersen a ridicat pierderea societatii la 0.5% din venitul national(1963) iar Cowling raporta ca, in perioada 1963-1966, 734 mari firme au generat o pierdere anuala de 15mld.$. Aceste rezultate erau suficiente pentru o catalogare precisa a monopolului.
Un economist celebru,A. Lerner, a incercat ceva mai tarziu interpretarea monopolului nu atat pe baza unor presupuneri teoretice, sau raportandu-se la principiile concurentei perfecte, cat pe observarea realitatii si costruirea unor rationamente logice. El a pornit de la comportamentul monopolistului, vazut ca singurul ofertant de un bun sau serviciu fara substituent apropriat, ce are posibilitatea de a stabili fie pretul marfii respective, lasand-i pe clienti sa decida cat vor sa cumpere, fie o anumita cantitate care, la un pret fixat, va fi vanduta in intregime. Monopolistul are tendinta normala de afixa pretul la nivelul ce-i confera profitul maxim, numit si venit de monopol. Acest venit constituie, de fapt, o "taxa" a consumatorului pe care monopolistul si-o insuseste in virtutea puterii sale restrictive, aceasta taxa fiind cauza sentimentului popular impotriva monopolului. Astfel se poate afirma ca monopolul este "inofesiv" intr-un sens cat se poate de obiectiv. O taxa ce implica un transfer si nu distrugere de bunastare
nu poate fi vatamator, din punct de vedere social, decat daca se demonstreaza ca monopolistul merita mai putin acest venit suplimentar decat restul populatiei. Dar de vreme ce monopolurile nu sunt nevoite sa faca fata unei concurente directe
este putin probabil ca vor acorda atentia cuvenita controlului costurilor sau utilizarii eficiente a resurselor.
2. Influenta monopolul asupra ratei schimbarilor tehnologice
Economistii din traditia clasica au pus accentul pe alte aspecte privind, din nou, concurenta perfecta.Pentru acestia din urma concurenta reprezinta obtinerea si mentinerea libertatii economice vazuta nu numai ca o masina de alocare eficienta a resurselor ci mai ales ca un exercitiu in dinamica schimbarilor sociale. Astfel voci respectate in profesia de economoist au incercat sa infirme anumite teorii neoclasice. Economisti ca J. Shumpeter sau J.K.Galbraith sustin ca rata schimbarilor tehnologice, a inovatiilor, nu este independenta de structura pietei, asa cum era in general acceptat. Ei afirma ca aceasta rata este mai mare in industriile imperfect concurentiale decat in cele, teoretic de fapt, perfect concurentiale. Din moment ce rata schimbarilor tehnologice afecteaza productivitatea
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
