Evoluţia fiecărei economii naţionale se află în interacţiune cu economiile naţionale ale altor ţări, astfel că, astăzi, interdependenţele dintre state s-au intensificat şi amplificat. Nicio ţară, oricât de mare şi dezvoltată ar fi ea, nu se poate izola de restul lumii, nu se poate sustrage acestei legităţi.
Interdependenţele economice sunt rezultatul unui proces istoric îndelungat şi contradictoriu. Acest proces a fost marcat de mai multe trepte calitative, ale căror caracteristici esenţiale sunt surprinse prin termeni: schimburi interţări, piaţă mondială, economie mondială.
Prima dintre trepte a constat din schimbul de bunuri între popoare, ţări şi teritorii, astfel că, încă din Antichitate, oamenii au înţeles că schimbul este un principiu unificator şi de progres al societăţilor umane.
A doua schimbare calitativă în planul relaţiilor economice interţări a constat în formarea şi consolidarea pieţei mondiale. Spre sfârşitul Evului Mediu, pe terioriul fostului Imperiu roman, s-au constituit numeroase teritorii autonome din punct de vedere politic şi economic. Între aceste teritorii se derulau schimburi de bunuri, astfel, în acest context, se formează piaţa mondială (începând cu secolul al XVI-lea).
,,Piaţa mondială exprimă totalitatea relaţiilor în legătură cu schimbul de mărfuri corporale şi incorporale între ţări, relaţii devenite obligatorii şi permanente pentru existenţa acestora” .
Cea de a treia etapă, economia mondială, s-a format spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Aceasta constă din (toate) economiile naţionale autonome şi specializate, legate între ele prin schimburi de bunuri materiale şi de servicii. Altfel spus, piaţa mondială reprezintă ansamblul relaţiilor de schimb, de vânzare-cumpărare, monetare şi de transferuri valorice, care au loc între agenţii economici din toate ţările lumii, considerate în complexitatea şi interdependenţa lor.
Factorii care au stat la baza intensificării schimburilor dintre diverse ţări şi zone geografice au fost:
- creşterea şi diversificarea producţiei de bunuri materiale şi servicii care, pe de o parte au mărit oferta, iar pe de altă parte, prin venituri şi reducerile de preţuri au mărit cererea;
- progresul mijloacelor de transport şi de comunicaţii, precum şi ieftinirea acestora;
- posibilitatea de conservare a mărfurilor şi de standardizare a calităţii acestora;
- liberalizarea schimburilor între ţări.
În istoria schimburilor internaţionale şi a procesului de formare şi dezvoltare a pieţei mondiale se disting următoarele etape importante:
- epoca marilor descoperiri geografice;
- revoluţia industrială de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea;
- revoluţionarea transporturilor prin apariţia locomotivei, vaporului, automobilului, avionului etc.;
- perioada de după cel de Al Doilea Război Mondial cu schimbările mari din structura producţiei de bunuri materiale şi servicii mai ales prin dezvoltarea unui proces economic nou şi esenţial – integrarea economică.
Baza generală a pieţei mondiale o reprezintă diviziunea internaţională a muncii.
Diviziunea mondială a muncii reprezintă expresia statică a tendinţelor de specializare internaţională în vederea participării la circuitul economic mondial.
Formarea diviziunii mondiale a muncii a fost rezultatul unui îndelungat proces istoric. Ea nu a avut un caracter de sine stătător, independent de dezvoltarea economiilor naţionale, ci a apărut în măsura în care s-a conturat un anumit potenţial de producţie, anumite structuri ale acestora. În timp, ea a fost determinată de diferiţi factori:
a) specializarea internaţională pe ,,produse primare” a depins, în primul rând, de existenţa unor condiţii naturale favorabile, dar şi factorii de ordin politic, exogeni, au jucat un rol important, în măsura în care acest tip de specializare le-a fost impus unor ţări rămase în urmă pe planul dezvoltării lor economice;
b) specializarea internaţională pe ,,produse manufacturiere” a depins, mai ales, de factori tehnici, economici şi sociali precum nivelul aparatului de producţie şi gradul său de diversificare, disponibilităţile de capital, calificarea resurselor umane etc.
Sub influenţa a numeroşi factori economici, tehnici, ştiinţifici, sociali, politici, instituţionali, demografici etc., diviziunea mondială a muncii a înregistrat permanente mutaţii, determinând o continuă diversificare a tipurilor şi formelor sale. În prezent se disting cinci tipuri de specializare internaţională:
- specializare intersectorială
- specializare interramuri
- specializare intraramură
- specializare organologică
- specializare tehnologică.
Ele exprimă trepte istorice succesive de evoluţie a diviziunii mondiale şi se realizează în forme şi modele diferite de la un stat la altul.
a) Specializarea intersectorială a fost primul tip şi s-a bazat pe complementaritatea dintre sectorul industrial şi cel agricol. Prima sa formă: industrie – agricultură a fost rezultatul primei revoluţii industriale din a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi a determinat împărţirea lumii în ţări industriale şi state agrare. O dată cu desăvârşirea revoluţiei industriale, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, s-a extins volumul capacităţilor de prelucrare în ţările dezvoltate, ceea ce a generat o cerere tot mai mare de materii prime. Aceasta a determinat apariţia unei noi forme a specializării internaţionale, extracţie-prelucrare. Aceste forme au fost predominante până în prima jumătate a secolului al XX-lea şi au constituit baza schimburilor dintre ţările dezvoltate şi cele slab dezvoltate.
b) Specializările interramuri şi intraramură au fost rezultatul celei de a doua revoluţii industriale, bazată pe electrificare şi producţia de serie. Acestea au antrenat apariţia unor noi genuri de complementarităţi şi prin aceasta noi tipuri de specializare inter şi intraramură, îndeosebi în sectorul industrial. Baza lor o constituie structurile economice paralele şi simetria ramurilor şi subramurilor din ţările aflate în stadii avansate ale dezvoltării industriale. Specializarea de tip interramuri îmbracă forme precum: echipamente – bunuri industriale de consum, echipamente – produse chimice, iar specializarea intraramură prezintă forme precum echipamente – echipamente, bunuri industriale de consum – bunuri industriale de consum.
c) Specializarea organologică a fost un rezultat al creşterii gradului de complexitate a unor produse, ceea ce a permis adoptarea unor specializări pe verticală, pe subansamble şi părţi componente, antrenând schimburi economice şi relaţii de cooperare pentru realizarea produsului finit. În ultimul timp, produsele complexe sunt realizate într-o concepţie modulară, ceea ce permite combinarea avantajelor producţiei de serie mare, bazată pe automatizare şi robotizare, cu cele ale diversificării gamei produselor finite obţinute prin asamblarea lor.
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
