Istoricul și definițiile ecologiei

Introducere

Născută ca o ştiinţă de sine stătătoare încă de la începutul secolului trecut, în anii ’70, ecologia a devenit în timp şi curent de opinie. Agresarea naturii de către tehnica expansivă a omului modern a atras protestul unor mari categorii de cetăţeni fără o specializare în domeniul ecologiei sau biologiei. Ca ştiinţă, ecologia aparţine unor specialişti bine documentaţi şi pătrunşi de obiectivitate ştiinţifică. Aceştia studiază ecosistemele în cele două componente ale lor: biotopul şi biocenoza, respectiv interrelaţiile dintre acestea.

În stadiul său actual de dezvoltare, ecologia contribuie la progresul cunoaşterii prin descoperirea şi analiza unor mecanisme fundamentale alea materiei vii. Studiind interacţiunea organismelor şi mediului, ecologia oferă doctrinei evoluţioniste date faptice despre biocenoze. Ecologia, spre deosebire de biologia generală şi de genetică, nu se ocupă de originea mutaţiilor (variaţiilor ereditare). Ecologia a scos în evidenţă faptul că apariţia sensului stabilizator sau al celui dinamic în evoluţia speciilor este determinată de structura biocenozei: în biocenozele „tinere”, în curs de formare, predomină sensul dinamic al selecţiei, în timp ce în biocenozele „mature” predomină sensul stabilizator .La rândul său şi ecologia este îndatorată biologiei generale datorită faptului că fără doctrina evoluţionistă a lui Darwin, ecologia n-ar fi devenit o ştiinţă.

Progresul teoretic al ecologiei a avut şi însemnate consecinţe pentru aplicarea sa în practică. Intervenţia ştiinţei, industriei şi agriculturii în sistemul de interacţiune organism-mediu are ca scop fundamental obţinerea de materiale şi alimente necesare pentru dezvoltarea populaţiei umane.

Principalele sarcini ale ecologiei în economie pot fi astfel schiţate: construirea biocenozelor, zonarea ecologică a agriculturii şi creşterii animalelor, aclimatizarea plantelor şi animalelor, dinamica creşterii numerice a animalelor sălbatice importante economic, bazele ecologice ale protecţiei plantelor, bazele ecologice ale agrotehnicii, aprecierea mediului biotic şi fizic optim pentru om, ocrotirea naturii spontane, controlul substanţelor radioactive în mediu (radioecologie), formarea de circuite închise ale materiei pe navele cosmice (ecologie cosmică). Aceste probleme stau şi azi în centrul preocupărilor aplicative ale ecologiei.

Producţia (practica social-economică agricolă, silvică, piscicolă) a fost şi este un izvor al cunoaşterii ecologice. Practica este, pe de o parte, un punct de plecare al cercetărilor ecologice, iar pe de altă parte, piatra unghiulară de verificare a ipotezelor formulate de ecologie. Agricultura oferă ecologiei un imens laborator în natură, date despre modificarea interacţiunii organism-mediu sub acţiunea omului.

1. Istoricul ecologiei

Ecologia îşi are începuturile sale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atunci când Ernst Haeckel a definit-o ca fiind „studiul relaţiilor complexe, directe sau indirecte, cuprinse în noţiunea darwinistă a luptei pentru existenţă”, respectiv drept „domeniul de cunoaştere privind economia naturii”.

Ecologia s-a constituit târziu ca ştiinţă, deoarece studiul interacţiunii organismelor presupunea mai întâi cunoaşterea morfologiei, fiziologiei, sistematicii acestora. Chimistul Justus von Liebig (1843) a pus bazele ecologiei, scoţând la iveala dependenţa organismului vegetal de concentraţia elementelor chimice din sol, descriind sistemul de interacţiune plantă-sol.

Etapa istoriei naturale, care a cuprins câteva milenii din orânduirea comunei primitive până la începutul secolului al XIX-lea, se caracterizează prin acumularea de observaţii nesistematice despre modul de viaţă al plantelor şi animalelor, relaţiile lor cu mediul. În decursul acestei etape au fost formulate şi primele reprezentări în legătură cu relaţia organism-mediu.

Etapa constituirii ecologiei ca ştiinţă coincide cu cea mai mare parte a secolului al XIX-lea. Ecologia a apărut ca urmare a necesităţii practicii capitaliste în vederea aprecierii resurselor agricole, silvice, piscicole şi de vânătoare, serios periclitate de exploatarea intensivă şi neraţională a naturii în perioada de acumulare primitivă a capitalului şi de ascensiune a burgheziei. Dezvoltarea zoologiei, botanicii, fiziologiei a constituit o premisă însemnată în apariţia ecologiei, deoarece a permis trecerea de la descrierea speciilor de plante şi animale la studiul relaţiilor acestora cu mediul.

Ideea fundamentală a ecologiei, ideea interacţiunilor cantitative dintre fiinţele vii, a fost exprimată clar, pentru prima oară, de Charles Darwin în anul 1859. Părintele doctrinei evoluţioniste moderne a dat prima descriere ştiinţifică a înlănţuirii speciilor prin reacţiile lor numerice într-un câmp de cultură. În Anglia de Sud, producţia de seminţe de trifoi roşu (Trifolium pratense) depinde de bondarii care vizitează florile şi răspândesc grăuncioarele de polen. Numărul bondarilor depinde de numărul şoarecilor de câmp, care distrug fagurii şi cuiburile lor. Numărul şoarecilor depinde de numărul pisicilor. Analizând lanţul pisică domestică – şoarece de câmp – bondar - trifoi roşu, Darwin conclude: „Este deci foarte plauzibil că prezenţa unui mare număr de feline într-o regiune oarecare ar putea determina abundenţa unor anumite flori în acea regiune, mai întâi prin intermediul şoarecilor şi apoi al albinelor” .