Introducere
Termenul generic utilizat în plan economic este de taxă de mediu, adică taxă ce are o influenţă favorabilă asupra mediului. Acest termen general înglobează de fapt două categorii de taxe şi anume:
- o primă categorie ce are ca obiectiv alocarea optimală a resurselor prin internalizarea externalităţilor într-o manieră optimală.
Aceste taxe sunt denumite taxe pigouviene, fiind destinate corectării preţurilor prin luarea în calcul a costurilor externe. Obiectivul taxelor pigouviene este de a incita consumatorul sau producătorul să adopte un comportament care să ţină seama de ansamblul costurilor ocazionate sa activitatea desfăşurată.
- a doua categorie are ca obiectiv finanţarea activităţii de protecţie a mediului.
Acestea sunt taxele financiare sau redevenţele.
Dar au oare termenii de taxă şi redevenţă pe care îi folosim au semnificaţii diferite?
Distincţia nu este uşor de stabilit, dat fiind că terminologia nu este bine stabilită. În termeni fiscali, în mod obişnuit, redevenţa este definită ca o prelevare ce comportă o contrapartidă (de exemplu, furnizarea unui serviciu). În materie de mediu există redevenţe pe serviciile prestate cum ar fi redevenţe plătite pentru utilizarea dispozitivelor colective de epurare a apelor uzate (canale de scurgere şi staţii colective de epurare). Dar redevenţa pe poluare sau redevenţa de emisie este definită adesea drept o plată pentru poluarea directă a mediului (aer, apă, sol). Regăsim deci motivarea de serviciu, în măsura în care această redevenţă poate fi interpretată ca o plată pentru utilizarea “serviciilor” de mediu (de exemplu evacuarea factorilor poluanţi).
Taxele financiare
Elementul principal al acestor taxe este încasarea sumelor, efectul incitativ fiind secundar. Din punct de vedere al alocării resurselor, avantajul taxelor financiare este dublu:
-în ceea ce priveşte optimul economic, taxa financiară face să corespundă un preţ fiecărui serviciu public prestat;
-din punct de vedere al mediului, taxa exercită un efect incitativ ce diminuează volumul emisiilor şi al deşeurilor.
Scopul principal al taxei este finanţarea, problema fiind analizată din punct de vedere al statului prin tarifarea serviciilor publice. Efectul incitativ asupra mediului se observă din aceea că, pentru utilizator, costul marginal este pozitiv (costul marginal ar fi nul dacă serviciul public
respectiv ar fi finanţat printr-un impozit nelegat de utilizarea serviciului). Astfel, o taxă asupra apelor uzate calculată în funcţie de suprafaţa locuibilă nu va avea efect incitativ dar dacă va fi determinată în funcţie de deşeurile efective sau de consumul de apă, va fi incitativă. În fapt, efectul incitativ depinde de preţ şi de elasticitatea lui. Ajungem astfel la regula de alocare optimă a resurselor pentru finanţarea serviciilor publice prin care consumatorul va plăti pentru serviciul public un preţ egal cu costul marginal de producţie al serviciului, regulă ce maximizează bunăstarea socială.
Problema ce apare este aceea a costului marginal: ţinem cont de costul marginal pe termen scurt sau lung ?
Costul marginal pe termen scurt se bazează pe capacităţi de producţie constante, în timp ce costul pe termen lung poate să ducă la creşterea capacităţii de producţie. Dacă în teorie, pentru fixarea preţului se ia în calcul costul marginal pe termen scurt, în practică, considerăm că este preferabil a se utiliza costul marginal pe termen lung deoarece nu conduce la variaţii frecvente ale preţurilor.
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCURESTI
FACULTATEA DE ECONOMIE AGROALIMENTARA SI A MEDIULUI
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
