Succesiunea în diferite state

Introducere

Instituţia succesiunii în dreptul civil este menită să asigure o continuitate a raporturilor patrimoniale, mai ales a celor cu privire la dreptul de proprietate în condiţiile în care subiecţii de drept , persoane fizice nu au o existenţă veşnică. Instituţia succesiuni, mai ales a celei legale vine să reglementeze modul şi ordinea de transmitere a patrimoniului persoanei fizice care se va stinge din viaţă succesorilor ei conform gradului de rudenie şi claselor de moştenitori legali, vine să stabilească responsabilitatea acestora faţă de datoriile defunctului astfel încît să se asigure o siguranţă juridică pentru creditorii care au intrat în raporturi patrimoniale cu persoana care lasă moştenire. Legea civilă reglementează şi situaţiile în care nu există moştenitori, nici legali, nici testamentari, astfel încît patrimoniul succesoral vacant să nu rămînă fără stăpîn – acesta va deveni statul în cazul moştenirii vacante, care va răspunde şi el, în limitele activului succesoral, pentru datoriile defunctului.

Succesiunea testamentară ca şi instituţie specială a dreptului succesoral exprimă libertatea fiecărei persoane de a dispune de bunurile sale pentru cauză de moarte la discreţia sa, fără vreo limitare decît cu ecceptia unor restricţii legale menite să protetjeze interesele unor persoane apropiate ca grad de rudenie sau afiliate cu defunctul şi care se află într-o stare de vulnerabilitate. Prin intermediul testamentelor persoana care lasă moştenire va putea să pună în sarcina moştenitorilor îndeplinirea unor gratuităţi, acţiuni sau activităţi în favoarea unor anumite persoane sau în scopuri general utile. Aceste ultime doleanţe ale testatorului au căpătat denumirea de legate în dreptul succesoral. Dar vom vedea că testamentele nu au neapărat ca şi scop transmiterea averii, patrimoniului testatorului, ele pot conţine şi alte dispozioţii, de exemplu, de dezmoştenire sau de recunoaştere a unui fapt.

Practic vorbind, testamentul este o excepţie de la moştenirea legală, în sensul că se aplică mai rar. Totodată, testamentul ca şi act juridic unilateral se deoseebeşte actul juridic de drept comun.

Ca instituţie a dreptului civil, moştenirea are o legătură indisolubilă cu dreptul de proprietate. Moştenirea este unul din modurile de dobîndire a dreptului de proprietate şi, ca orice transmisiune, asigură legătura dintre cel care lasă moştenirea, adică defunctul, şi cel care primeşte moştenirea, denumit successor sau moştenitor. Spre deosebire de alte moduri de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor, moştenirea are anumite particularităţi.

Evoluția succesiunii testamentare

Dreptul roman constituie originea reglementării succesorale atât în sistemele de drept europene, cât şi în cele care se inspiră sau derivă din acestea. Deşi pe parcursul evoluţiei sale a suferit numeroase şi profunde modificări pentru a ajunge la formele existente astăzi, o analiză istorică inclusiv a acestor alterări ne conduce inevitabil înapoi în dreptul roman.

Legea celor XII table instituie regula uti legassit, ita ius esto (ce s-a dispus prin testament să fie considerat lege). Pater familias, singurul care are dreptul de a dispune asupra bunurilor familiale, deţine, până în primele timpuri ale republicii, libertate testamentară absolută. Şeful de familie, împreună cu toţi cei care trăiau sub autoritatea sa (copiii, soţia, sclavii în orânduirea sclavagistă) constituiau în fapt o comunitate de muncă în scopul asigurării traiului membrilor ei. Libertatea testamentară deplină oferă şefului de familie un mijloc de a menţine unitatea şi disciplina grupului familial, având puterea de a pedepsi prin exheredare sau a recompensa prin instituire de erede pe cei care urmau sa-i culeagă moştenirea. În această formă a sa, dreptul succesoral îşi fundamentează normele pe raţiuni de natură economică, constituind un sprijin pentru supravieţuirea familiei.

Un vechi obicei roman îndatorează pe testator să lase rudelor apropiate cel puţin o parte din bunurile moştenirii, în considerarea faptului că patrimoniul familial reprezintă rezultatul muncii tuturor membrilor familiei. Această obligaţie, fiind de natură morală îşi pierde din eficienţă în noile condiţii sociale. Precaritatea legăturilor de familie în ultima perioadă a republicii şi în vremea imperiului se reflectă în dezmoşteniri scandaloase şi instituiri de moştenitori determinate de adulări şi corupţie.

În timp, pentru ca averea familială să rămână în marile familii, în statul roman, practica judiciară cataloghează testamentul prin care defunctul nu lăsa nimic rudelor apropiate ca fiind incompatibil cu cele mai elementare îndatoriri morale - officium pietatis - şi declară că un astfel de testament nu poate fi decât opera unui nebun. Încă din acea perioadă nebunii erau lipsiţi de capacitate testamentară activă, iar testamentele acestora erau considerate nule, devoluţiunea urmând cursul stabilit de lege.