Sănătate în Muncă

Asigurarea sănătății și securității salariaților în procesul muncii revin angajatorului, care are obligația să ia toate măsurile necesare în acest sens.

Art. 41 alin. din Constituție dispune că '' salariații au drepul la protecția socială a muncii. Măsurile de protecție privesc securitatea și igiena muncii, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repaosul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții grele, precum și alte situații specifice''.

Potrivit art. 175 din Codul muncii ''angajatorul are obligația să asigure sănătatea și securitate salariaților în toate aspectele legate de muncă. Dacă un angajator apelează la persoane sau servicii exterioare , aceasta nu îl exonerează de răspundere în acest domeniu. Obligațiile salariaților în domeniul securității și sănătății în muncă nu pot aduce atingere responsabilității angajatorului. Măsurile privind sănătatea și securitatea în muncă nu pot să determine, în nici un caz, obligații financiare pentru salariați''.

Finalitatea specifică a securității și sănătății în muncă o constituie protejarea și apărarea omului; în realizarea efectivă a protecției muncii, factorul uman jucând cel mai important rol în raporul juridic de muncă . De altfel dreptul muncii trebuie privit ca un drept protecționist ce are în centrul reglementărilor sale omul ca producător de forță de muncă și nu munca ca o ''simplă marfă''.

Definirea securității și sănătății muncii presupune analizarea obiectului, cât și a scopului acesteia.

Obiectul reglementării constă într-o anumită categorie de relații sociale; prin efectul acestei reglementări, iau naștere anumite raporturi juridice.

Relațiile sociale de sănătate și securitate în muncă, se poate afirma, au un caracter complex, întrucât cuprind relațiile dintre organele administrației publice cu atribuții de îndrumare și control în domeniul securității și sănătății muncii, pe de o parte și cei ce au obligații și răspunderi în legătură cu organizarea, conducerea și controlul procesului muncii, pe de altă parte; în al doilea rând, relațiile sociale de sănătate și securitate în muncă se includ în însuși raporul juridic de muncă.

Nu toate relațiile sociale de sănătate și securitate ăn muncă fac însă parte din cuprinsul raporturilor juridice de muncă. Într-adevăr, obligația unui proiectant, spre exemplu, al unui echipament tehnic de a respecta cu strictețe prevederile normelor de protecția muncii, deși nu face parte din raporturile juridice în considerarea cărora au fost stabilite aceste norme- fiind adesea anterioară momentului în care echipamentul tehnic va fi pus în funcțiune sau va fi utilizat-, nu poate fi separată de noțiunea de sănătate și securitate în muncă. Această obligație legală rezultă din prevederile art.173 din Codul muncii: '' În cadrul propriilor responsabilități angajatorul va lua măsurile necesare pentru protejarea securității și sănătății salariaților, inclusiv pentru activitățile de prevenire a riscurilor profesionale, de informare și pregătire, precum și pentru punerea în aplicare a organizării protecției muncii și mijloacelor necesare acesteia.

La adoptarea și punera în aplicare a măsurilor se va ține seama de următoarele principii generale de prevenire:

-evitartea riscurilor;

-evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;

-combaterea riscurilor la sursă;

-adaptarea muncii la om, în special în ceea ce privește proiectarea locurilor de muncă și alegerea echipamentelor și metodelor de muncă și de producție, în vederea atenuării, cu precădere, a muncii monotone și a muncii respective, precum și a reducerii efectelor acestora asupra sănătății;

-luarea în considerare a evoluției tehnicii;

-înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos față de măsurile de protecție individuală;

-aducerea la cunoștința salariaților a instrucțiunilor corespunzătoare;

Așadar, putem aprecia că relațiile sociale de sănătate și securitate în muncă au o sferă de cuprindere mai vastă decât relațiile sociale de muncă, asigurând condițiile corespunzătoare pentru desfășurarea activității în cadrul acestora din urmă.

Scopul securității și sănătății în muncă constituie cel de-al doilea factor care conduce la configurarea securității și sănătății în muncă ca instituție juridică.

Acest scop rezultă din textul art.1 alin. 2 din Legea nr. 319/2006 : ''Prezenta lege stabilește principii generale referitoare la prevenirea riscurilor profesionale, protecția sănătății și securitatea lucrărilor, eliminarea factorilor de risc și accidentare, informarea, cosultarea, participarea echilibrată potrivit legii, instruirea lucrătorilor și a reprezentanților lor, precum și direcțiile generale pentru implementarea acestor principii.''

Sănătatea și securitatea în muncă, ca instituție a dreptului muncii, este un ansamblu unitar de norme juridice imperative care au ca obiect reglementarea relațiilor sociale ce se formează cu privire la organizarea multilaterală, desfășurarea și controlul proceselor de muncă, în scopul asigurării vieții, integrității corporale și sănătății tuturor participanților în acest proces, prevenirea accidentelor de muncă și a îmbolnăvirilor profesionale .

Principalele acte normative care formează instituția juridică a sănătății și securității în muncă sunt următoarele:

• prevederile Codului muncii;

• dispozițiile Legii nr. 319/2006 privind sănătatea și securitatea în muncă;

• dispozițiile Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale;

• prevederile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii;

• prevederile Hotărârea Guvernului nr. 1425/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii securității și sănătății în muncă nr. 319/2006

• prevederile normelor juridice ce se referă la răspunderea juridică, în variatele forme pe care acestea le îmbracă : disciplinară, administrativă, materială, civilă sau penală.