Protecția minoritățior

Chestiunea minorităţilor a devenit un subiect de costantă preocupare în dreptul internaţional abia dupa primul razboi mondial, însă probleme legate de existenţa şi protecţia grupurilor minoritare au apărut încă din secolul XVI-lea .

Mari probleme au fost create de războaiele apărute în urma Revoluţiei în cadrul comunităţii internaţionale a vremii cu privire la diferenţele între diversele grupuri religioase ce trăiau pe acelaşi teritoriu în state care recunoscuseră o singură confesiune oficială. De la edictul din Nantes (1598) până la Tratatul de la Berlin (1878) un lung şir de tratate internaţionale a stabilit un sistem internaţional incipent minorităţilor .

Tratatul de la Augsburg (1555) prevedea că protestanţii şi catolicii “să trăiască împreună , în linişte şi pace ” , iar Tratatul păcii din Westfalia (1648) afirmă principiul libertăţii şi egalităţii religioase şi îl acceptă ca parte a “ dreptului public european ” . În (1815) ,la Congresul de la Viena , statele participante au reconfirmat acest principiu . Totuşi , chiar dacă principiul libertăţii şi egalităţii religioase a fost inclus în alte tratate încheiat ulterior, se poate spune că el a existat doar pe hartă . În special în imperiul otoman şi austro-ungar ,conflictele generate de diferenţele religioase au continuat . Practic era cu mult în urma dezideratelor stipulate în textul tratatelor .

Toţi am devenit conştienţi de gravitatea problemelor ridicate de existenţa minorităţilor abia dupa primul război mondial . Ca urmare a prăbuşirii celor trei mari imperii european : austro-ungar , otoman şi ţarist , noi state au apărut pe harta politică a Europei : Polonia ,România , Cehoslovacia , Iugoslavia , Grecia , Bulgaria . Pe teritoriile acestor state trăiau grupuri etnice, religioase şi lingvistice care difereau din punct de vedere al culturii , religiei şi limbii de principalul segment al populaţiei . În consecinţă , Marile Puteri au hotărât stabilirea prin intermediul tratatelor a unor obligaţii speciale pentru ocrotirea acestor grupări minoritare. Ca urmare au fost încheiate cinci tratate speciale privind minorităţile ca Polonia Versailles, 1919 cu Cehoslovacia şi Iugoslavia St. Germain en Laye 1919 cu România Trianon 1920 şi Grecia Sevres 1923.

Drepturile minorităţilor au fost prevăzute în Tratatele de pace care au pus capăt războiului. Unele state au făcut declaraţii referitoare la minorităţi în faţa Consiliului Ligii Naţiunilor ca o condiţie pentru admiterea în Liga: Finlanda, Albania, Lituania, Letonia, Estonia. Principalele prevederi ale acestor acorduri şi declaraţii pot fi rezumate astfel: angajamentul statelor de a ocroti minorităţile etnice, religioase şi lingvistice: asigurarea drepturilor necesare pentru păstrarea identităţii etnice religioase şi lingvistice, dreptul de a folosi propria limba, dreptul la educaţie în propria lor limbă şi cultură, dreptul de a practica religia proprie. S-a recunoscut că aceste prevederi constituiau obligaţii de interes internaţional şi au fost plasate sub ocrotire garantată de Liga Naţiunilor .

Dupa cel de-al doliea război mondial , comunitatea internaţională a început să-şi concentreze eforturile asupra drepturilor omului şi a protecţiei lor internaţionale . În 1945 a intrat în vigoare Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite . Deşi nu conţine prevederi specifice asupra drepturilor minorităţilor Carta proclamă principiile respectului s

şi protecţia universală a drepturilor omului ca şi principile egalităţi şi non-discriminării . Articolul 1 alin. (3) prevede că unul din scopurile Organizaţiei este “de a ajunge la cooperarea internaţională ....în promovarea şi încurajarea respectului pentru drepturile omului pentru toţi fără distincţie legată de rasă , sex , limbă , religie.” Asfel , prin includerea în Carta a principiului non-discriminării , care constituie unul din aspectele tradiţionale ale protecţiei minorităţilor , acesta a fost recunoscut ca principiu al Naţiunilor Unite . Asa cum arăta Francesco Capotorti , a avut loc o schimbare de optică în comparaţie cu sistemul Ligii Naţiunilor. Dupa crearea ONU, “acest principiu a fost inclus în contextul protecţiei drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ale tuturor fiinţelor umane şi nu în contextul măsurilor desemnate în special pentru protecţia minorităţilor .”

Conflictele etnice care au izbucnit în epoca post-colonială demonstrează nevoia unui sistem lacunar pentru protecţia minorităţilor. Deşi unii autori au identificat problema minorităţilor cu principiul auto-determinaruu, cele două chestiuni fac parte din sfere diferite ale dreptului internaţional al dreptulor omului . În cazul minorităţilor , accentul este plasat pe drepturile fundamentale ale persoanelor aparitinând grupurilor etnice , religioase sau lingvistice , pe când dreptul la autodeterminare este un drept al popoarelor.

În ultimii ani , chestiunea minorităţilor s-a internaţionalizat şi i s-a acordat o tot mai mare importanţă , atat la nivel universal , cât şi regional.