Introducere
De-a lungul vremurilor, drepturile omului au cunoscut diferite forme de protecţie din partea societăţii. Dacă la începuturi de aceste drepturi s-a preocupat în mai mare sau mai mică măsură comunitatea înseşi, prin cutumă, obiceiul locului şi norme nescrise, o influenţă importantă a exercitat şi biserica, prin intermediul moralei şi a nomocanoanelor. Mai târziu, aceste drepturi şi-au găsit reglementarea în dreptul scris, făcându-se trecerea de la dreptul divin la dreptul natural şi mai apoi la dreptul pozitiv. Problema care se punea încă de la acel moment privea categoriile sociale ale căror drepturi erau protejate, întrucât nu au fost respectate dintotdeauna drepturile şi libertăţile oricărei persoane.
În acest sens amintim punctul de vedere exprimat de către Georgio del Vecchio, în sensul că „ideea că fiinţa umană posedă prin natura sa anumite drepturi, valabile chiar dacă acestora nu omenească, încă din timpuri străvechi şi a fost redată în cuvinte strălucitoare, graţie filosofiei antice, a jurisprudenţei romane ca şi în epocile următoare, inspirandu-se uneori din dogmele religiei creştine, iar alteori doar din lumina raţiunii”.
Cu toate acestea, diferenţa dintre cetăţeni şi necetăţeni, precum şi diferenţa de avere şi de statut au determinat sensul normelor juridice, fie ele scrise sau nescrise(Del Vecchio, Giorgio, 1993, p. 206).
Cutuma, izvor de drept
Noţiunea de cutuma reprezintă izvorul formal al dreptului pozitiv, norma nescrisă,obiceiul locului, datina, tradiţia, folclorul juridic, precedentul sau consuetudinea. Pentru a ne afla în prezenţa unei cutume, trebuie să existe o practică necontestată căreia să i se aplice anumite reguli (cutume). În opinia unor autori, cutuma ar fi opera omului din popor, respectiv, a legiuitorului anonim. Tocmai în acest sens sinonimul cutumei a fost folclorul juridic.
Legiuitorul anonim, în perioada antică (începând cu Platon şi Aristotel) şi în cea medievală (care cu sfatul oamenilor buni şi bătrâni), a preluat normele de conduită ale comunităţii, normele morale pe care le-a considerat echitabile, dar şi normele religioase care protejau valorile sociale şi le-a ridicat la rang de lege. Astfel, ele au ajuns să fie respectate de întreaga comunitate. În antichitate nu se cunoştea noţiunea de drepturi universale ale omului. Aceasta s-a dezvoltat în perioada modernă.
Cutuma a fost folosită ca substitut pentru pentru acele situaţii de fapt repetate în care dreptul scris nu avea o reglementare anume. Regăsim cutuma în dreptul public, mai ales in dreptul constituţional,şi în dreptul privat, cu precădere în domeniul dreptului civil, familiei şi comercial, atunci când aceasta, împreună cu uzurile şi uzanţele completează cadrul legislativ scis.
[1] APADOR-CH, (2008), Manualul drepturilor omului, Bucureşti
[2] Bârsan,Corneliu, (2010), Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Editura C.H. Beck, Bucureşti
[3] Del Vecchio, Giorgio, (1993), Lecţii de filosofie juridică, Editura Europa Nova, Bucureşti
[4] Montesquieu, Ch. L. (1964), De l’esprit de lex, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
[5] Muraru, Ioan; Tănăsescu, (2001), Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
