Studiul relațiilor internaționale s-a născut și s-a dezvoltat în jurul unei întrebări esenţiale: cum se nasc războaiele, întrebare urmată de grija opririi sau prevenirii lor. Există şi domenii rezervate exclusiv problemelor războiului ( polemologia) sau păcii ( irenologia), dar ele sunt departe de adâncimea cu care studiul relaţiilor internaţionale a abordat direct sau indirect conflictele.
Diferitele teorii ale relaţiilor internaţionale au fost construite tot pentru a explica şi a încerca stăpânirea situaţiei conflictuale. Această poziţie specială a conflictelor violente sau războaielor este la rândul său dedusă din rolul atribuit războiului în viaţa societăţii. Hedley Bull, unul din cei mai cunoscuţi teoreticieni englezi, spunea:
“ Războiul pare a fi determinantul formei pe care sistemul o ia la orice moment dat. Războiul şi ameninţarea cu războiul ajută să se decidă dacă anumite state supraviţuiesc sau sunt eliminate, dacă ele urcă sau coboară, dacă frontierele rămân la fel sau sunt schimbate, dacă popoarele sunt conduse de un guvern sau altul, dacă există o balanţă a puterii sau dacă un stat devine preponderent. Războiul şi ameninţarea cu războiul sunt atât de fundamentale încât chiar termenii în care descriem sistemul- mari puteri,mici puteri, alianţe şi sfera de influenţă, balanţa puterii şi hegemonia- sunt greu inteligibili dacă nu-I punem în legătură cu războiul şi ameninţarea războiului.”
Căutarea unui răspuns este stăruitoare şi revine în fiecare generaţie şi mai ales după fiecare conflict nimicitor. Câte cauze plauzibile au fost identificate, atâtea teorii există, cu tot atâţia termeni cheie şi cu tot atâtea soluţii recomandate. Fiecare teorie are dreptate, dar reprezintă o încercare parţial de apropiere de adevăr. Se demonstrează că majoritatea cauzelor sunt prezente, dar nu funcţionează decât atunci când apar şi altele, adică sunt necesare, dar nu şi suficiente.
Istoria atestă o indisolubilă relaţie între statele şi războaiele pe care le-au purtat. Conflictul interstatal poartă şi numele de război, întrucât sub această eticheta a fost formal recunoscut în viaţa internaţională ca o stare specială supusă unor reguli.
De la Grotius, care a scris primul Tratat de drept al păcii şi războiului (1625), dreptul internaţional nu a încetat să reglementeze conduita statelor în caz de război, elaborând convenţii ca cele de protecţie a populaţiei civile, eliminarea unor tipuri de arme sau tratamentul prizonierilor. Există norme în general respectate privind modul în care se declară războaiele şi încetează relaţiile diplomatice şi din alte domenii sau în felul în care se declară armistiţiul şi se încheie starea de război.
Războiul rămâne tipul cel mai reprezentativ de conflict. Numărul crescând de conflicte care nu sunt declarate războaie ( războiul din Vietnam, războiul din Golf), faptul că multe nu sunt necesarmente interstatale şi noua tipologie a conflictelor care pune în evidenţă forme noi că terorismul nu face mai puţin relevant studiul războiului clasic ca fenomen adânc implantat în viaţa societăţii umane.
Europa este continentul războaielor lungi. Timp de patru secole au fost purtate intermitent războaiele europene cu Imperiul Otoman având ca moment importante cucerirea Constantinopolului (1453) şi atacul Vienei (1687). Războiul dintre Franţa şi Anglia (cca. 1346-1453) este numit războiul celor 100 de ani. Unul din cele mai distrugătoare a fost Războiul de 30 de ani (1618-1648) care a luat vieţile a circa o treime din populaţia Germaniei.
Capitolul războaielor mondiale este deschis doar de secolul XX. Războaiele intră prin numărul de victime şi frecvenţa lor, în categoria flagelurilor la un loc cu cele naturale. Ciuma neagră din secolul al XIV-lea împuţinează cu o treime populaţia Europei şi Africii de Nord. Lupta împotriva molimelor a fost dusă de omenire cu mult mai multă stăruinţa şi cu mult mai multe rezultate decât cea îndreptată împotriva calamităţii create de om.
Impasul este şi mai grav atunci când abordăm dreptul la război. De secole există ferestre pentru acceptarea recurgerii la forţă şi a întreprinderii războiului. Cele clasice sunt războiul just, definit de Sf. Augustin pentru a permite creştinilor să poarte sabie, împotriva interdicţiei iniţiale a credinţei lor şi războiul de autoapărare. La sfârşitul celor două războaie mondiale, instituţiile create pentru o pace durabilă, Liga Naţiunilor Unite şi ONU, au făcut paşi ineficienţi pentru interzicerea războiului, sub forme vagi şi ineficiente, cum ar fi eliminarea recursului la forţă.
La începutul secolului XXI se produce cel mai semnificativ recul al încercărilor de a scoate războiul din viaţa omenirii prin interzicerea totală. Dimpotrivă, noul secol se proclamă “războinic”. Erori imense sunt comise prin deciziile lăsate la bunul plac al ţărilor care abuzează de puterea lor militară şi capacitatea lor de a interveni pe plan global.
Astfel, s-ar putea spune că omenirea a păşit strâmb în acest secol, pus de la început sub semnul lui Marte, în care doctrine noi creează cel mai larg teren de legitimare a războiului şi a recurgerii la forţă şi în care încrederea în metodele paşnice şi negocieri a atins pragul minimal.
Conflictele secolului XXI
Moştenirea unui secol
Secolul XX intrã in istorie ca cel mai sângeros şi ucigaş secol, prin recordul absolut al celor două războaie mondiale care au făcut peste 150 milioane de victime. Mulţi autori consideră aceste două conflagraţii legate, intr-un razboi de treizeci de ani, extins de la un război intern european la dimensiuni universale. Urmate de Războiul rece întins pe patru decenii, ele vorbesc practice despre condiţia conflictualaă dominantă a acestui secol.
Prin natura lor, conflictele secolului XX au fost confruntări între marile puteri şi alianţele lor, angrenând armate uriaşe, dotate cu tehnologii avansate şi consumând fonduri uriaşe şi resure preţioase.
“ A fost cel mai ucigaş secol despre care avem dovezi, atât prin mărimea, frecvenţa şi lungimea ostilităţilor care l-au umplut, încetând abia pentru un moment în anii 1920, dar şi prin scara fără parallel a catastrofelor umane pe care le-a produs, de la cea mai mare foamete în istorie la genocidul sitematic” ( E. Hobsbawn, The Age of Extremes).
În bilanţul megaconflictelor intră la un loc de frunte apariţia armelor ABC de distrugere în masă: atomice, bacteriologice şi chimice, rolul fundamental al tehnologiilor militare, confruntările de ideologii şi reactualizarea geoploticii ca doctrină strategică de control al unor teritorii, resure şi baze de sprijin. Şi totuşi, al treilea război mondial, care fusese obsesia unei generaţii postbelice, nu a avut loc, tensiunile fiind absorbite de un prelungit război rece.
Universitatea „Al.Ioan Cuza”
Facultatea de Drept, Iaşi
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
