Noțiunea de constituție la nivelul UE

Constituţia este legea fundamentala a unui stat în care sunt consemnate principiile de bază ale organizării lui, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.

Sub aspect etimologic, noţiunea de constituţie este legată de verbul latin „constitutio” ceea ce înseamnă „a statornici”, „a aşeza cu temei”.

În istoria lumii, începând cu secolul al XVIII-lea s-a impus constituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat. Noţiunea de constituţie apare cu mult mai târziu decât cea de lege. Constituţia exprimă evoluţia sistemului legislativ, ea este creaţia unei epoci în care s-a impus ca însăşi legea să fie subordonată unor principii fundamentale. Rolul Constituţiei este de a exprima o nouă ideologie politică şi juridică, determinată de transformările economice şi sociale care s-au conturat începând îndeosebi cu secolul al XVIII-lea.

Un pas în dezvoltarea constituţiei s-a realizat odată cu elaborarea constituţiilor după cel de-al doilea război mondial, a constituţiilor care au valorificat marile documente internaţionale privitoare la drepturile omului, a constituţiilor statelor noi ce au apărut pe hartă lumii ca urmare a marilor mutaţii produse în viaţa internaţională etc. S-au adus unele elemente noi, de conţinut şi s-au impus trăsături noi tendinţelor de dezvoltare a constituţiei contemporane. Putem observa că astăzi constituţiile cuprind nu numai reglementări privitoare la sistemul organelor statului sau la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, ci şi reglementări privitoare la fundamentele ideologice ale societăţii, la ideologia ce stă la bază societăţii, la locul şi rolul partidelor în sistemul organizării politice.

O constituţie este, în mod tipic, un document scris care descrie structura unui sistem de guvernare, delimitează puterile diferitelor instituţii de guvernare, prezintă limitele cu privire la acele puteri, şi specifică drepturile cetăţenilor în legătură cu guvernarea. Uniunea Europeană a funcţionat până acum fără o constituţie oficială. A fost în schimb ghidată de o serie de tratate, care au avut multe dintre efectele unei constituţii. Şi deşi au fost studii ale dreptului UE care au discutat adesea despre nevoia de a elabora o constituţie şi despre „constitutionalizarea” ordinii juridice a UE, mulţi conducători europeni au ezitat să cedeze controlul, să recunoască Uniunea Europeană ca fiind un nou nivel de guvernare şi în felul acesta să consimtă că tratatele să fie oficial recunoscute în discuţiile politice, asemeni unei constituţii.

Noţiunea de constituţie a apărut în cadrul Tratatului de la Nisa, unde la finalul acestuia a fost anexat un document care putem spune, că a marcat primul pas spre o viitoare Constituţie Europeană. Nu este vorba de altceva decât de celebra „Declaratie de la Nisa privind viitorul Uniunii Europene”, care stabilea convocarea în 2004 a unei noi conferinţe care să pună în discuţie alte probleme importante, precum: stabilirea şi menţinerea unei mai precise delimitări a competenţelor între Uniunea Europeană şi statele membre, reflectând principiul subsidiarităţii, statutul Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, o simplificare a tratatelor cu intenţia de a le face mai clare şi mai uşor de înţeles şi rolul parlamentelor naţionale în arhitectura europeană.

Lucrările Convenţiei - care s-au bazat pe un amplu dialog cu societatea civilă – s-au axat pe identificarea de soluţii pentru o mai bună repartizare şi definire a competenţelor Uniunii Europene, pentru simplificarea instrumentelor comunitare (directive, decizii, avize, recomandări etc.), pentru sporirea transparenţei instituţionale şi a democraţiei la nivel european.

În contextul amintit, proiectul Constituţiei Europene a ajuns în forma finală în a doua jumătate a anului 2003; după o perioadă de stagnare, discuţiile aprinse în ceea ce priveşte Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa s-au reluat energic în cursul anului 2004, însă în urma ratificării a fost respins prin referendum de către francezi şi olandezi. Această respingere a constituţiei a făcut ca şi alte ţări să amâne sau să oprească procedura de ratificare, iar actualmente viitorul Constituţiei este foarte incert. Însă, este necesar să menţionăm că Tratatul de la Lisabona se dorea iniţial a fi o constituţie însă încercările au eşuat, acesta având valoare de tratat şi nu de constituţie ca înţeles exact al cuvântului.