Munca deținuților în penitenciare

Evoluția istorică a muncii în regimurile penitenciare este legată de concepția cu privire la rolul sancțiunii penale.În condițiile în care munca avea un rol represiv accentuat, munca a fost destinată represiunii și distrugerii fizice și psihice a condamnaților.În cele mai multe regimuri sancționatoare munca a constituit o pedeapsă complementară, și anume munca silnică, pe timp limitat sau pe viată.În acele condiții, tribunalele, pe langă pedeapsa privativă de libertate, aplicau și măsura muncii forțate, care avea rolul de a duce la epuizare ființa umană.

În societatea industrială, capitalistă, unde munca este consacrată ca un izvor al bunăstării, devenind un drept pentru care se luptă clasa muncitoare până la consacrarea acestuia în legile fundamentale, sistemele penale recunosc în activitatea productivă un mijloc de ridicare a condiției condamnaților și de posibilitate a reinserției sociale.

Pe plan internațional, evoluția noțiunii de muncă penitenciară a fost legată de ameliorarea statutului juridic al condamnaților.

După aprobarea regulilor minimale aprobate de Națiunile Unite și Consiliul Europei, munca penitenciară nu este reglementată fundamental diferit față de munca în libertate. Anumite forme de integrare a muncii deținuților în munca liberă au fost primele preocupări și experiențe în acest domeniu. Intenția ce se degajă din conținutul regulilor internaționale este aceea de a face față schimbărilor din piața muncii, de a găsi mijloacele necesare pentru ca munca în penitenciare să nu fie diferită de cea din societate.

În unele administrații penitenciare există concepția că munca deținuților trebuie sa fie realizată acolo acolo unde societatea are nevoie de mână de lucru ieftină, în locuri de muncă puțin agreabile pentru majoritatea populației.

În timpul comunismului munca deținuților era considerată cel mai important mijloc de reeducare prevăzut de lege. Deși acest deziderat părea pozitiv și consta în ideea umanizării pedepselor privative de libertate, munca nu era educativă și nici nu ducea la reinserție socială din anumite motive:

- condamnații erau considerați „forță de muncă specială” care putea fi folosită în orice loc era nevoie de către stat;

- condamnații nu erau folosiți după specialitatea care o aveau, după calificare, după posibilitățile intelectuale, ci mai ales de forța de muncă necalificată;

- organizarea locului de muncă, uneltele, transportul spre locurile de muncă erau de cea mai proastă calitate, cu mult sub nivelul societății;

- retribuția muncii se făcea procentual din venitul obținut, 10% pentru condamnat si 90% pentru stat;

- în cele mai multe cazuri condamnații erau folosiți în cele mai grele condiții, îndeplinirea și depășirea normelor fiind obligatorie sub sancțiunea nerealizării niciunui venit sau neacordării zilelor considerate ca executate pentru scurtarea termenului de discutare în comisia de liberare condiționată.

Chiar și in aceste situații, munca avea unele trăsături pozitive și anume:

- munca în exteriorul penitenciarului crea o legătură cu societatea, deținuții venind în contact cu muncitori liberi;

- munca în aer liber era benefică în condițiile de supraaglomerare a penitenciarelor;

- calificarea în unele meserii utile crea o bază pentru unii condamnați de a se integra social;

- îndeplinirea normelor crea unele avantaje la hrană, vizite, pachete de la familii, câștigarea unor zile considerate ca executate din pedeapsă.

În condițiile actuale munca condamnaților în penitenciare este considerată având un rol benefic de cea mai mare importanță pentru regimul penitenciar. Rolul muncii în penitenciare este dat și de caracteristica sa, de a putea antrea într-un loc, pe timp îndelugat și cu efort organizat, în condițiile folosirii de personal puțin, o mare parte din populația penitenciară.

În penitenciarele românești munca deținuților era considerată ca un element pozitiv al regimului de deținere, cu un puternic efect corectiv, într-un spirit umanist, dar serviciile care se ocupă de educație și reinserație socială a condamnaților nu se ocupă și de activități productive, considerând această activitate mai degrabă de resortul celor care execută paza, escortarea și organizarea - contractarea muncii. Paradoxal deși munca este considerată unul dintre mijloacele de bază ale condiției umane, un drept și o valoare constituțională, deși este amănunțit reglementată de Legea nr. 275/2006 ea nu intră în preocuparea personalului cu roluri reeducative în așezămintele penitenciare. Mai mult de atât, se consideră că activitatea productivă ar fi de natură a diminua timpul alocat activităților socioeducative.

Discrepanța dintre activitățile productive, gospodărești și de deservire a penitenciarului și munca socioeducativă este dată de faptul că, „munca” este de cele mai multe ori un aranjament pe bază contractuală și are caracteristicii comerciale și mai puțin de tratament educativ. În societatea modernă, munca este considerată la fel ca și valori actuale și în același timp este contestată la fel. Chiar daca se recunoaște muncii o valoare umană, aceasta nu poate fi socotită aducătoare de satisfacții, decât de o utilitate socială, pe ansamblu. Cei mai mulți oameni văd în prezent în muncă un „rău necesar”, care favorizează ridicarea creativă a personalității, celor care nu au posibilitatea de a se realiza în alte tipuri de raporturi umane aducătoare de satisfacții.

1. Ioan Chiș, Drept execuțional penal, Ed. Universul Juridic, București 2013;

2. Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal;

3. www.anp.gov.ro

4. www.onuinfo.ro