Legea ca izvor de drept

1. IZVORUL DE DREPT

Teoria generală a dreptului abordează termenul de izvor într-un sens larg şi într-unul restrâns, respectiv în sens material şi în sens formal.

Ştiinţa juridică defineşte izvoarele dreptului ca formele concrete de exprimare a normelor juridice, care acţionează în cadrul unui sistem de drept în diferite etape ale evoluţiei sale. Mai simplu spus, izvorul de drept reprezintă, modalitatea principală prin care dreptul devine cunoscut de cei al căror comportament îl reglează .

În mod tradiţional, se deosebesc patru izvoare formale ale dreptului intern şi anume: 1. legea, 2. cutuma, 3. jurisprudenţa şi 4. Doctrina.

2. LEGEA CA IZVOR DE DREPT

În cadrul izvoarelor de dreptului, legea ocupă locul de vârf în ierarhia valorică a acestora.

Termenul de lege, cunoaște două accepțiuni: în sens larg și în sens restrâns.

În sens larg, legea exprimă la modul generic, oricare din formele pe care le îmbracă actele juridice normative. Orice hotărâre, decizie, decret, ordin, instrucțiune etc. poate fi exprimată prin termenul generic de ”lege”, fiind vorba de un act normativ al unui organ de stat care are un caracter obligatoriu. Expresia cea mai adecvată a fi folosită este de ”act juridic normativ”. Aceasta expresie face o delimitare mai clară între noțiunea și mai generală de ”act normativ” – care cuprinde pe lângă categoria actelor normative juridice (acte normative care aparțin organelor statale) și pe cele din categoria actelor normative nejuridice (actele normative care aparțin organelor nestatale sau normele de origine cutumiară). În mod curent, nu se folosește expresia sau formularea generică de ”act normativ juridic” ci forma prescurtată sau simplificată de ”act normativ”, atributul ”judiciar” fiind subînțeles în contextul în care este utilizat.

În sens restrâns, prin ”lege” se înțelege izvorul de drept cu cea mai înaltă forță juridică, actul juridic normativ ierarhic superior tuturor celorlalte norme juridice, act normativ adoptat de organele legislativ supreme – Parlamentul.

2.1. Scurt istoric

Codul Hammurabi (1792-1750 în.Hr.) este legea cu cea mai mare vechime pe care o cunoaștem.

Conținând 282 de articole, Codul normează majoritatea situațiilor civile si penale specifice vremii. Invocarea în textul codului a conceptelor de ordine și dreptate probează că, încă cu patru milenii în urmă, existau în conștiința umană modelele sau valorile privind ordinea relațiilor din comunitate.

Legile lui Manu (India antică) reprezintă un document legislativ versificat, având o puternică factură religioasă și filosofică. Operă a brahmanilor, aceste legi exprimă exigențe morale în care se recomanda blândețea și dragostea față de toate viețuitoarele; față de oameni se interzice orice acțiuni vătămătoare, chiar și gândul rău. Dreptatea este misiunea regelui; așa cum peștii se înghit unii pe alții, așa și oamenii s-ar ucide între ei dacă n-ar domni regele. Omenirea este cârmuită și protejată de pedeapsă; numai “frica de pedeapsă îngăduie tuturor creaturilor mișcătoare și nemișcătoare de a se bucura de ceea ce le aparține si de a-si respecta îndatoririle” . Dreptul vechilor hinduși reprezintă un amestec de reguli cutumiare și de precepte religioase.

Legile confucianiste. În China antică au existat legi scrise cu caracter religios, cuprinzând și unele prevederi penale, bazate pe răzbunare și talion. Între anii 550-478 în.Hr., a trăit filosoful Cung-fu- ceu (Confucius), de la care s-a păstrat o colecție de maxime, sentințe morale, reguli de bună purtare, legende, precum și unele principii juridice. El susținea că statul implică justiția, iar justiția implică rațiunea și dezinteresarea.

Gândirea confucianista este o gândire bine elaborată în ce privește principiile ăi structura argumentelor folosite. Aplicarea practică a acestor principii dezvăluie însă o viziune care contrastează puternic cu viziunea europeană, cu ceea ce mai ales astăzi înțelegem prin justiție și dreptate. Legile nu sunt în concepția chinezilor din epoca confucianistă o cucerire a spiritului uman și nici un mijloc al protecției juridice a cuiva. Comandamentul moral li se bucura de preeminență în raport cu acela juridic fa; în consecință, insul care reclamă un drept subiectiv determină o tulburare socială, afectând pacea comunității. Se considera preferabil ca cetățenii să nu cunoască legile, care trebuie să fie ținute în ascuns pentru a nu ispiti oamenii la exercitarea drepturilor, iar dacă le cunosc, să le înlocuiască cu conștiința proprie despre ceea ce este just. Căci omul urmează și trebuie să urmeze riturile, nu legile; numai ritul asigură la modul autentic ordinea socială.

1. Carmen Popa - Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, 2004;

2. Ioan Huma – Teoria generală a dreptului, Editura Academiei Române, 2005.

3. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Editura All Beck, seria Restitutio, Bucureşti, 1999;

4. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ediţia 3, Editura CHBeck, seria Curs universitar, Bucureşti, 2008.

UNIVERSITATEA ”LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE DREPT

SPECIALIZAREA DREPT

CENTRUL: VASLUI