Introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane

Sediul materiei: art. 78 şi 79 din Noul Cod de Procedură Civilă.

Art. 78. Condiţiile. Termenul

(1) În cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc.

(2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond.

(3) Introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe.

(4) Când necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este constatată cu ocazia deliberării, instanţa va repune cauza pe rol, dispunând citarea părţilor.

(5) Hotărârea prin care cererea a fost respinsă în condiţiile alin. (2) este supusă numai apelului.

Definiţie.

În mod tradiţional, dreptul nostru procesual nu a cunoscut, cu titlu de principiu general, instituţia introducerii din oficiu a unei terţe persoane în procesul civil.

Jurisprudenţa a simţit nevoia unei asemenea instituţii procesuale, destinate a evita pronunţarea unor hotărâri care să afecteze interesul unor terţe persoane neintroduse iniţial în procesul civil. NCPC răspunde unui asemenea deziderat legitim, instituţia fiind de natură a evita posibilitatea unor litigii ulterioare.

Introducerea forţată în cauză este acea instituţie procesuală care, în situaţiile determinate de lege, impune soluţionarea procesului civil şi în raport cu o terţă persoană asupra căreia s-ar putea răsfrânge efectele hotărârii judecătoreşti.

Domeniu de aplicare şi condiţii.

Textul comentat se referă la două situaţii distincte în primele sale alineate. Cele două ipoteze vizează atât domeniul, cât şi caracterul introducerii în cauză din oficiu. De aceea se cuvine să analizăm în mod distinct aceste situaţii. Deşi legea nu o spune în mod expres şi cu titlu general, este evident că introducerea în cauză din oficiu nu poate fi dispusă fără existenţa unui interes justificat de necesitatea unei soluţionări corecte a raporturilor judicioase dintre părţi. Altminteri o atare instituţie ar fi lipsită de orice legitimitate. Ideea este sugerată într-o anumită măsură şi de modul de redactare a primelor două alineate ale textului comentat.

În prima situaţie, introducerea în cauză se dispune din oficiu, chiar dacă părţile se împotrivesc, dar numai „în cazurile expres prevăzute de lege” şi în procedura necontencioasă. Cele două ipoteze sunt distincte, chiar şi sub aspectul efectelor pe care le determină introducerea în cauză.

Prima ipoteză este cea care instituie obligativitatea introducerii unui terţ în cauză din oficiu „în cazurile expres prevăzute de lege”. Drept urmare, introducerea unui terţ în cauză nu este posibilă în lipsa unui text expres care să impună o atare soluţie. În atare situaţii, introducerea terţului în proces este obligatorie în raport cu părţile principale. Este ceea ce rezultă şi din partea finală a primului alineat al textului comentat, care foloseşte formula „chiar dacă părţile se împotrivesc”.

În prezent, în legislaţia noastră există un număr foarte redus de situaţii în care este prevăzută posibilitatea introducerii din oficiu a unei terţe persoane în cauză. Un asemenea caz este prevăzut de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Potrivit art. 161 din Legea nr. 544/2004: „Instanţa de contencios poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuţie, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum şi a altor subiecte de drept” (text introdus prin art. I pct. 24 din Legea nr. 262/2007). Textul nu excelează printr-o rigoare deosebită.

Remarcăm că textul citat cuprinde două ipoteze distincte. Prima se referă la introducerea, la cerere, a unor organisme sociale interesate. Subliniem că această introducere în cauză se poate dispune numai la cererea organismelor sociale interesate. Ne aflăm, aşadar, într-o situaţie particulară, care excede incidenţa textului comentat. A doua ipoteză se referă la posibilitatea instanţei de a pune în discuţie, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a organismelor sociale interesate, „precum şi a altor subiecte de drept”. Textul, în forma sa iniţială şi în absenţa NCPC, nu oferea instanţei temeiul de a dispune, din oficiu, introducerea unui terţ în litigiul de contencios administrativ. Ea avea doar posibilitatea de a pune în discuţia părţilor introducerea unui terţ în litigiu. În baza NCPC şi a prevederilor legale cuprinse în art. 161 din Legea nr. 554/2004 instanţa poate dispune introducerea în cauză din oficiu chiar dacă părţile se împotrivesc. De remarcat faptul că acest text permite introducerea în cauză din oficiu nu doar a unor organisme sociale interesate, ci şi a „altor subiecte de drept”.

Legea este lacunară sub aspectul efectelor pe care le poate determina introducerea terţului în litigiul de contencios administrativ. Introducerea în cauză a terţului poate fi utilă pentru clarificarea unor elemente de fapt şi de drept ale cauzei. Socotim că o atare introducere în cauză se face în scopul de a face opozabilă hotărârea şi faţă de terţul introdus în proces. O atare soluţie este sugerată şi de prevederile art. 78 alin. (2) NCPC.

A doua ipoteză vizează introducerea din oficiu în cauză în materia procedurii necontencioase. Dispoziţiile textului comentat sunt extrem de lapidare în această materie, în special în ceea ce priveşte statutul celui introdus în cauză din oficiu. Precizăm că în materie necontencioasă prevederile privitoare la introducerea terţului în cauză „chiar dacă părţile se împotrivesc” sunt superflue. Aceasta deoarece în materie contencioasă nu avem părţi cu interese contrare.

În aceste condiţii, se ridică problema interesului introducerii unui terţ în cauzele necontencioase şi efectele instituţiei faţă de acesta. Sub acest aspect, nu putem face abstracţie de prevederile art. 525 alin. (2) NCPC. Acest text, în primul său alineat, dispune că: „Instanţa poate dispune, chiar din oficiu, orice măsuri utile cauzei”. Interpretarea logică şi raţională pe care o sugerează această prevedere procedurală, în consonanţă cu dispoziţiile textului comentat, este aceea că instanţa poate dispune chiar şi introducerea unui terţ din oficiu în cauză. Dar întrebarea cardinală rămâne aceeaşi: care este interesul unei atari introduceri a terţului într-o „cauză” necontencioasă?