Îndatoririle funcționarilor publici europeni

In literatura de specialitate s-au purtat discuţii cu privire la modul în care pot fi

denumite sarcinile aferente funcţiei publice, autorii osciland între denumirea de obligatii şi denumirea de îndatoriri. S-a afirmat faptul că denumirea de îndatorire ar evidenţia mai corect tipul de sarcini care revin unui funcţionar, îndatorirea fiind o categorie specifică dreptului pulblic iar obligatia aparţinand în general sferei relaţiilor private.

Conform Statutului funcționarilor Comunităților Europenem respectiv Titlul II al acestuia:

“Articolul 11 (96)

Funcționarul este obligat să își exercite atribuțiile și să se comporte ținând seama numai de interesele Comunităților, fără a solicita și fără a accepta instrucțiuni din partea nici unui guvern, autorități, organizații sau persoane din afara instituției sale. Funcționarul îndeplinește atribuțiile care îi sunt încredințate în mod obiectiv și imparțial și cu respectarea datoriei sale de loialitate față de Comunități.

INDATORIRILE FUNCTIONARILOR PUBLICI EUROPENI

Conform Statutului functionarilor Comunitatilor Europene, Titlul II, indatoririle functionarilor sunt urmatoarele:

1) Îndatorirea de independenţă şi neutralitate a funcţionarului internaţional faţă de orice altă autoritate decât organizaţia care l-a angajat;

Ea reprezintă prima dintre obligaţiile prevăzute de Statut şi se concretizează în mai multe aspecte:

a) Interdicţia de a solicita sau accepta instrucţiuni de la orice alt guvern, autoritate,

organizaţie sau persoană din afara instituţiei;

b) Interdicţia de a accepta din partea vreunui guvern sau sursă exterioară instituţiei căreia îi aparţine o distincţie onorifică, o funcţie, un favor, un dar, o remuneraţie de orice natură ar fi acestea, cu excepţia celor pentru servicii făcute înainte de numirea sa sau în timpul unui concediu special, pentru serviciu militar sau naţional şi în numele acestor servicii, fără autorizarea expresă acordată de autoritatea de numire.

c) Interdicţia de a conserva sau primi, în mod direct sau indirect, în acţiuni care se supun autorităţii instituţiei căreia aparţin sau care au de-a face cu acea instituţie, vreun beneficiu atât de important sau substanţial, de natură să-i compromită independenţa în exerciţiul îndatoririlor sale.

În dreptul diferitelor state se regăseşte teoretizată, de sine stătător, o obligaţie de

dezinteresare, pe care doctrina franceză o mai analizează sub denumirea de „obligaţie de probitate şi dezinteres".

Articolul 25 (2) din Statutul francez, (Legea din 13 iulie 1983) interzice funcţionarilor să aibă, ei înşişi sau prin persoane interpuse, anumite beneficii care le-ar putea compromite independenţa.

Această obligaţie, vizează, în egală măsură, şi viaţa privată a funcţionarului public.

d) Regimul activităţilor desfăşurate de funcţionarul public în afara instituţiei căreia îi

aparţine.

e) îndatorirea de independenţă vizează nu doar pe funcţionar, ci şi familia sa.

Astfel, potrivit articolului 13 (96), în cazul în care soţul (soţia) funcţionarului exercită, cu titlu profesional, o activitate lucrativă. funcţionarul este obligat să aducă la cunoştinţa autorităţii învestite cu puterea de numire acest lucru.

MIHAELA TOFAN – DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE EUROPENE;

STATUTUL FUNCTIONARILOR COMUNITATILOR EUROPENE;

WWW.REFERATE.RO

UNIVERSITATEA STEFAN CEL MARE SUCEAVA

FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE SI ADMINISTRATIE PUBLICA