Filosofia în perioada modernă

1. Caracteristica generală a filosofiei moderne

Cu sec. al XVII- lea, în istoria umană începe o nouă perioadă, numită epoca modernă. Este epoca în care se instaurează relațiile capitaliste, epoca revoluțiilor burgheze. Totodată, cu sec. XVII începe și noua perioadă în dezvoltarea filosofiei, denumită filozofie modernă.

Dezvoltarea societății burgheze a generat transformări radicale în economie, politică, relații sociale, precum și în conștiința oamenilor. Un factor important al schimbării conștiinței sociale a devenit știința, mai ales științele experimentale matematice.

În fața gândirii filosofice s-au pus un șir de probleme de ordin social și științific, precum:

- problema libertății umane, care va fi analizată de o serie de filosofi.

- problema structurii statului, a relațiilor dintre puterile de stat

- elaborarea metodelor de cunoaștere științifică a lumii.

Anume analiza și rezolvarea acestor probleme a devenit obiect de studiu pentru filosofii epocii moderne. Dezvoltarea științei moderne și transformările sociale, precum și slăbirea influenței bisericii au condus la o nouă orientare a filosofiei. Dacă în epoca medievală filosofia era în alianță cu teologia, iar în epoca renașterii - cu arta și cunoștințele umanitare, apoi în epoca modernă ea se spijină, în primul rând, pe știință. Substratul gândirii filosofice în această perioadă este colaborarea și contopirea metodelor matematice cu cercetările experimentale ale naturii. Datorită acestui fapt s-a format un nou tip de știință despre natură, și anume știința mecanico -experimentala.

Știința modernă a naturii neagă orice explicație teologică și întemeiează o nouă concepție a naturii - concepția mecanicistă.

Carateristicele principale ale cunoașterii științifice sunt: obiectivitatea, necesitatea și universalitatea.

Conform concepției mecaniciste în natură domină legea, care este raportul constant și repetabil dintre fenomene. Legea poate fi reprezentată prin raporturi matematice. În Epoca Modernă se dezvoltă mecanica, astronomia, matematicile. Cel care deschide drumul în dezvoltarea științelor moderne a fost N. Copernic(1473-1543), care a demonstrat matematic noua concepție cosmologică - teoria heliocentrică.

Galileo Galilei (1564-1642) pune temelia mecanicii. El cercetează mișcarea și demonstrează că mișcarea este unică în tot universul. Descoperă că un principiu fundamental al corpurilor cerești este inerția.

Un alt cercetător al perioadei este Isaak Newton (1642-1727), fizician, matematic și astronom englez. Este întemeietorul mecanicii clasice. A formulat legea gravitației universale și a exercitat o influență imensă asupra dezvoltării gândirii filosofice. În principala sa operă - „Principiile matematice ale filosofiei naturale” (1687) - formulează trei legi ale mișcării, care formează temelia mecanicii și fizicii clasice:

- legea inerției

- legea proporționalității forței și accelerării

- legea egalității acțiunii și reacțiunii.

Dacă succesele din știința modernă sunt un fapt indubitabil, atunci filosofia înaintează problema: cum din fuziunea experienței și a calcului matematic căpătăm o cunoștință obiectivă, necesară și universală, adică cunoștință științifică. Pentru a răspunde la această întrebare filosofii Epocii Moderne încep a cerceta metodele de cunoaștere. Gânditorii căutau să elaboreze o temelie unică pentru cunoașterea științifică a lumii. De aceea interesul principal era îndreptat în domeniul teoriei cunoașterii. Ce prezintă procesul cunoașterii umane, care sunt nivelurile, formele, metodele cunoașterii, etc.

Descoperirile științifice trebuiau unificate, lămurite, trebuiau formulate anumite metode, astfel, problema principală în această perioadă este problema elaborării metodelor de cunoaștere științifică a lumii. Anume în domeniul teoriei cunoașterii și apar deosebirile dintre diferite concepții filosofice. Aceste deosebiri se bazează pe modul cum diferiți gânditori apreciază fie rolul experienței, fie rolul rațiunii în procesul cunoașterii științifice a lumii.

Astfel, epoca modernă este reprezentată de două concepții filosofice principale: empirism și raționalism. Aceste concepții au poziții opuse în rezolvarea problemei cunoașterii.

Empirismul are la bază metoda inductivă, iar raționalismul - metoda deductivă.

2. Filosofia empiristă. F. Bacon

Empirismul (lat. - empirio = experiență) este curentul filosofic, conform căruia unicul izvor al cunoașterii științifice este experiența, sau ceea ce cunoaștem prin simțuri. Consideră că, cunoașterea începe cu organele senzoriale, care sunt mai importante în cunoaștere decât rațiunea. Empirismul consideră că rațiunea foarte des creiază cunoștințe false.

Reprezentanții empirismului : F. Bacon, T. Hobbes, J. Locke, G. Berkeley, D. Hume.

Unul din fondatorii filosofiei moderne și întemeietorul filosofiei empiriste este considerat gânditorul englez Francis Bacon (1561-1626).

Interesele filosofice principale ale lui Bacon sunt concentrate asupra practicii și științei. În învățătura sa el promovează ideea că principala metodă a cunoașterii științifice este experiența (experimentul).

Bacon este primul gânditor din epoca modernă care efectuează o nouă clasificare a științelor, în funcție de așa calități sufletești ca : memoria, inteligența și imaginația. El evidențiază următoarele tipuri de științe :

- științe istorice (concrete) - memoria

- științe filosofice (teoretice) - inteligența

- științe poetice (creativitatea) - imaginația