Educația Democratică

Educaţia democratică

Începând cu sec. al XVIII-lea , omenirea a cunoscut uriaşe deschideri, înnoiri şi eliberări în plan politic, social, juridic, economic şi cultural, ieşind, se poate spune, abia de atunci pe deplin din negura în care cataclismele sfârşitului Antichităţii au aruncat-o. Această victorie a umanităţii asupra propriei îngustimi s-a datorat ideilor şi luptei unor oameni iluştri şi mari gânditori, cum ar fi Jean-Jacques Rousseau, Voltaire, Immanuel Kant, John Locke, Benjamin Franklin, rămaşi în istorie sub numele de iluminişti, iar veacul în care au trăit, cel susmenţionat, ca „Epoca luminilor”.

Aceste transformări s-au materializat în plan politico-socio-juridic prin scoaterea la lumină a unui concept demult închis în „sertarele istoriei”, care, cu o remodelare a formelor şi o recalculare a proporţiilor sale, a ajuns să fie regimul politic cel mai răspândit, şi, dacă nu aceasta, măcar cel mai revendicat, de pe glob. Acest concept este democraţia, ale cărei principii fac o societate locuibilă pentru orice fiinţă umană, recunoscându-i acesteia demnitatea şi respectându-i libertatea.

Dar dacă democraţia a fost idealul oamenilor lumii moderne, ei au avut nevoie şi de mijloace a atinge acest ţel. Printre armele folosite, din care nu lipsesc revoluţia şi reforma politică, un loc cel puţin la fel de important îl ocupă educaţia. Este o realitate de netăgăduit că lumea modernă a luat locul lumii feudale în chip real, substanţial nu atât prin răsturnări de conduceri şi schimbări de legi, care pot fi socotite mai mult efecte decât cauze, cât prin schimbarea mentalului colectiv, alcătuit din gândirea fiecărui individ în parte. Ori acest lucru nu poate fi făcut cu forţa, ci doar printr-o asiduă şi perseverentă muncă de luminare şi îndreptare a sufletului uman, adică prin educaţie.

Putem spune deci că educaţia este o cauză, dar şi un beneficiu al modernităţii. Ea este, de asemenea, o „doică” a democraţiei, pentru că a hrănit-o şi ocrotit-o, făcând-o să înmugurească şi să înflorească printre idealurile omului de rând. Aceasta este natura legăturii dintre democraţie şi educaţie, legătură care continuă să existe şi în ziua de astăzi mai ales în şcolile oricărei societăţi civilizate.

În România, după căderea comunismului, democraţia a avut şi, probabil, mai are nevoie să fie restaurată la locul cuvenit în mentalul colectiv. Acest lucru se realizează în special asupra tinerei generaţii prin intermediul sistemului de învăţământ.

În acest sens a fost introdusă, atât ca obiective în cadrul materiilor de bază, cât şi ca materie de sine stătătoare o nouă disciplină care să aibă menirea să creeze cetăţeni responsabili şi activi pentru societatea românească atât de afectată de o jumătate de secol de comunism.

Materia este denumită alternativ „educaţie democratică”, „educaţie pentru democraţie” sau „educaţie pentru cetăţenie democratică”.

Educația democratica face parte din noile educații, mișcare care începe, practic, de la sfârșitul ultimului secol. Adevăratul precursor a fost J.J. Rousseau, atât prin filosofia sa naturalistă, cât și prin intuițiile sale cu privire la psihologia evolutivă, la diferența calitativă dintre adult și copil.

Noile educțtii sunt noi obiective și noi tipuri de conținuturi generate de problematica lumii contemporane. Ele corespund unor trebuințe de ordin sociopedagogic, fiind integrative și cumulative. De asemenea ele mai figurează ca fiind cel mai pertinent și mai util răspuns ale sistemelor educaționale generate de problemele lumii contemporane.

Sintagma educaţie pentru cetăţenie democratică a primit, în ultimul timp, multiple semnificaţii şi interpretări. Deşi posibilă, o simplă enumerare a unora dintre semnificaţiile conferite deja sintagmei, nu credem însă că ar reprezenta varianta cea mai convenabilă în vederea clarificării înţelesului său. De aceea, în vederea clarificării acestui înţeles vom încerca să

determinăm succint semnificaţia fiecărui cuvânt din componenţa sintagmei.

Educaţia semnifică ansamblul de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării şi dezvoltării însuşirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor şi ale tineretului sau, prin extindere, ale oamenilor, ale societăţii etc.; rezultatul acestei activităţi pedagogice; bună creştere, comportare civilizată în societate.

În consecinţă, pentru început, putem consemna faptul că înţelesul sintagmei educaţie pentru cetăţenie democratică are în vedere, prin sensul de bază al cuvântului educaţie, raportarea la activităţi care îşi propun formarea şi dezvoltarea unor „însuşiri”. Acest din urmă termen, fiind unul prea general şi vag, este însă necesar să fie „operaţionalizat”, astfel încât prin educaţie, ca termen generic, am putea înţelege un ansamblu de activităţi care îşi propun transmiterea de cunoştinţe, formarea de capacităţi, abilităţi şi deprinderi, de diferite tipuri şi în diferite domenii, pe baza unor seturi valorice şi atitudinale şi/sau în vederea dezvoltării unor orientări valorice şi atitudinale.