Dreptul de proprietate - drept funciar și cadastru român

1. Consideraţii generale

" Apoi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ. »" (Cartea Genezei, Capitolul I, versetul 26).

Cicero ne învaţă că «proprietatea este înnăscută în sufletul nostru ». Din punct de vedere ideologic, această observaţie este mai neutră decât ar putea părea la prima vedere. De fapt, dincolo de vâltoarea filosofică, logica formală şi datele minime ale experienţei sunt suficiente pentru a demonstra că proprietatea este naturală şi este naturală ca proprietate individuală.

Într-adevăr, prin însăşi imperfecţiunea condiţiei sale, omul este supus nevoii. Chiar satisfacerea celor mai simple dintre nevoi presupune însuşirea unor elemente ale mediului înconjurător. Primul om se hrăneşte, îşi însuşeşte în prealabil hrana, adică o preia din mediul său natural şi dispune de ea, conferindu-i o anumită destinaţie şi suprimând-o în aplicarea acelei destinaţii. Sub imperiul celei mai naturale nevoi, primul om transformă astfel un element din mediu în obiect de apropriaţiune. Sub aspectul său economic, proprietatea este la fel de naturală ca şi nevoia. Proprietatea individuală a apărut odată cu primul individ.

Concurenţa indivizilor aflaţi în acelaşi mediu a condus la apariţia raporturilor de proprietate. Individul proprietar pretinde celorlalţi să-l recunoască astfel. Legaţi într-o reţea de recunoaşteri reciproce, oamenii îşi caută siguranţa în societate. Societatea reglează prin reguli conflictul dintre nevoile membrilor săi. Când se dotează cu un aparat de constrângere, regula socială devine regulă juridică. Dreptul obiectiv trasează frontiere între drepturile subiective. Apar instituţia juridică a proprietăţii şi dreptul de proprietate.

Dreptul de proprietate este recunoaşterea juridică a unui fenomen economic natural. Prin sine, această aserţiune nu explică însă nimic. Omul este supus unor tendinţe naturale diverse. Dintre acestea, numai unele sunt încurajate de societate, altele sunt numai tolerate, iar altele sunt reprimate prin forţa de constrângere a statului. Care este virtutea socială a proprietăţii de natură a explica recunoaşterea sa juridică ?

S-ar putea răspunde sintetic: proprietatea este forţa motrice, stimulentul psihologic şi rezultatul finit al progresului social. Perspectiva dobândirii ei mobilizează resursele volitive ale omului şi îl îndeamnă să devină un membru activ al societăţii, pregătit să-şi investească energia în mersul ei mai departe. « Cu cât omul se dezvoltă şi păşeşte pe calea progresului, cu atât el simte dezvoltându-se în inima sa dorinţa de a fi proprietar şi de a munci spre a-şi ajunge scopul. El uită necazul şi durerea muncii, când se gândeşte că rezultatul ostenelilor sale are să-i dea un patrimoniu care are să-i înlesnească traiul şi să-l facă neatârnat. Ideea de proprietate îndeamnă deci pe om la muncă şi-i face această muncă mai uşoară. Ideea de proprietate îndoieşte puterile omului, a zis Voltaire. Proprietatea este deci naturală şi necesară omului; fără dânsa organizaţia socială este cu neputinţă.»

Art. 555 alin. 1 N.C.C. stipulează că: „Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege". Această definiţie legală poate să fie completată şi de prevederile art. 562 alin. 3 N.C.C. potrivit cărora: „Exproprierea se poate face numai pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu justă și prealabilă despăgubire , fixată de comun acord între proprietar și expropriator, în caz de divergență asupra cuantumului despăgubirilor, acesta se stabilește pe cale judecătorească".

Definiţia dată de codul veche a fost criticată de doctrinari din mai multe puncte de vedere, aceasta definind dreptul de proprietate ca fiind acel drept real care conferă titularului său posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra unui bun, exclusiv şi perpetuu, în putere proprie şi în interes propriu, cu respectarea normelor în vigoare .