Drept Administrativ Comparat

Cadrul instituţional al Uniunii Europene

Misiunile sistemelor administrative publice se abordează în funcţie de aria sau

răspândirea teritorial-geografică a funcţionării lor. Anumite obiective sunt naţionale şi

se îndeplinesc în acelaşi mod pe toată aria teritoriului naţional, cuprinsă între

graniţele unei ţări. Altele sunt regionale sau locale, limitate la un anumit areal din

interiorul unei ţări, cum este un oraş, de exemplu. Competenţele autorităţilor

administrative însărcinate să îndeplinească aceste misiuni sunt definite într-o manieră

mai mult sau mai puţin explicită.

Evoluţia sistemelor administrative, în cele mai multe state, a demonstrat faptul

că, sub presiunea solidarităţii naţionale şi a imperativelor de ordin tehnic, tendinţa de

naţionalizare a unui număr însemnat de misiuni este din ce în ce mai mare. Sarcinile

centrale sunt conferite, fie ministerelor, fie organismelor administrative specializate.

Sarcinile locale sunt îndeplinite, atât de instituţiile subordonate ierarhic organelor

centrale sau de administraţii specializate, cât şi de organe descentralizate autonome.

Organele centrale nu pot să îndeplinească, singure, sarcinile administrative, în

fiecare punct al teritoriului; ele au nevoie de o reţea publică locală pentru a-şi exercita

acţiunea. Pentru amenajarea structurilor locale sunt necesare două condiţii:

1. acţiunile administrative care se exercită pe ansamblul teritoriului trebuie să fie

omogene, pentru a nu pune în pericol, unitatea naţională; în acelaşi timp, existenţa

aspiraţiilor proprii, caracteristice anumitor teritorii, nu este necunoscută

administraţiei, ea trebuie să se adapteze la diversitatea structurilor pe care le

coordonează;

2. descentralizarea administraţiilor teritoriale, pornind de la caracterul divers al

revendicărilor acestora. De regulă, organele locale nu optează, în mod absolut, fie

pentru unitate, fie pentru diversitate. Ele se străduiesc să combine în diferite

proporţii, cele două principii extreme, luate în considerare de către orice sistem

administrativ.

În anumite ţări, cum este cazul Franţei, sistemele administrative au fost din

totdeauna marcate de o tendinţă profundă de centralizare. În alte state – ca S.U.A. şi

Germania – s-a optat pentru soluţia federalizării care lasă posibilităţi largi de

exprimare a autonomiei locale. Se poate admite, însă, că evoluţia actuală a condus la

o anumită uniformizare a regimurilor administrative.

Astfel, în statele federale puterea de decizie s-a transferat în seama organelor

locale. Pe de altă parte, statele centralizate au fost nevoite să-şi reconsidere

structurile, deoarece centralizarea excesivă şi autonomia absolută conduc la o lipsă de

comunicare între organele de decizie naţionale şi cele locale.

Pe de altă parte, evoluţia sistemelor administrative a fost marcată de tendinţe

de integrare, care au condus la crearea unor entităţi şi structuri supranaţionale în

cadrul cărora coabitează state unitare şi state organizate sub formă de federaţii. Istoria

a cunoscut nenumărate tentative de formare a unor uniuni sau grupuri de ţări, acestea

având caracter economic, politic sau militar; exemplele clasice ale istoriei europene

sunt Germania sau Elveţia, dar în aceeaşi măsură se poate vorbi de integrarea statelor

sud-americane, a celor africane sau din Asia de sud-est, precum şi de zona liberă de

comerţ (NAFTA) creată în 1994 între Canada, Mexic şi S.U.A..

Integrarea s-a manifestat în diferite forme, iar sentimentul, care izvorăşte din

acest fenomen, îşi găseşte expresia concretă în tendinţele de concertare a intereselor;

acestea au condus, în anumite circumstanţe, la crearea unor instituţii politice şi

administrative comune.

Construcţia administrativă actuală a Europei este rezultatul unui proces

îndelungat de evoluţie şi de negocieri care s-au finalizat prin semnarea în 1957 a

Tratatului de la Roma; acesta a reprezentat actul de naştere a Comunităţii Economice

Europene şi totodată a unui sistem administrativ supranaţional, care s-a mărit

considerabil.

Ideea integrării europene a fost privită diferit în literatura de specialitate.

G.Haberler considera că prin aceasta se asigură relaţii economice mai strânse între

zonele respective. M. Byé era de părere că a integra un ansamblu economic înseamnă

a face cât mai compatibile planurile centrelor de decizie care îl compun.

Unii politologi şi sociologi atribuiau integrarea fenomenului de teamă, cu

efect de realizare a securităţii colective. Alţii vedeau în integrare un rezultat al

ajungerii la punctul de “neîntoarcere”. Jan Tinbergen definea integrarea economică ca

o centralizare, la nivel supranaţional, a unui număr de instrumente ale economiei

politice, de preferinţă ale celor care au efecte externe considerabile.

În acest context, deşi generalul Charles de Gaulle era pentru unitatea Europei,

avea să afirme că “niciunul dintre popoarele Europei nu va admite să încredinţeze

destinul său unui organ format în principal din străini”.