Apariţia in cadrul administraţiei publice din România a unor instituţii precum "autorităţile administrative autonome" ce isi exercita funcţiile specifice sub semnul independenţei, reprezintă un fenomen relativ nou pentru societatea romanească, începand cu adoptarea Constituţiei din 1991.
După intrarea în vigoare a Constituţiei României din 1991, prin o serie de acte legislative au fost organizate un număr destul de mare de autorităţi centrale scoase din subordinea Guvernului şi, din acest motiv considerate autonome, deşi ele sunt dependente de Camerele Parlamentului cel putin prin modalitatea de desemnare a tuturor sau a unor din membrii lor, dar de cele mai multe ori şi prin obligatia de a le prezenta rapoarte.
Singurele raporturi între Guvern si autorităţile autonome sunt cele de colaborare. În acest sens art. 29 din Legea nr. 90/2001 prevede că Guvernul se află în raporturi de cooperare cu autorităţile administrativ autonome.
Constituţia din 1991, precum şi o serie de acte legislative ulterioare, au înfiinţat şi/sau organizat numeroase autorităţi administrative autonome care sunt independente de Guvern şi ministere, dar nu şi faţa de Parlament.
Aceste autorităţi autonome ale administraţiei publice au o latura comună cu cele ale administraţiei centrale subordonate Guvernului. În tocmai ca autorităţile administraţiei centrale subordonate Guvernului, cele autonome exercită o activitate executviă propriu-zisă, având ca obiecte organizarea aplicării si punerea in aplicare în cocret a legilor, precum si asigurarea bunei funcţionari a serviciilor publice, dublată uneori de exercitarea unei competenţe administrativ-jurisdicţionale sau disciplinare. Prin urmare, atât prin natura activităţilor îndeplinite, cât şi prin faptul că funcţionarea lor este subordonată legilor, autorităţile autonome ale administraţiei publice se încadreaza în categoria organelor executive ale statului.
Unele din aceste autorităţi sunt prevăzute de dispoziţiile constituţionale care le şi nominalizează. Acestea sunt: Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Serviciul Român de Informaţii, Curtea de Conturi, Avocatul Poporului. Altele însa nu sunt nominalizate prin Constituţie, ci sunt îfiniiţate prin lege organică, în coformitate cu dispoziţiile art. 116 alin. (3) din Constituţie; aşa este cazul: Consiliului Economic şi Social, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Serviciul de Informaţii Externe, Consiliul pentru Studierea Arhivelor Securitaţii, Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare.
Chiar daca unele dintre aceste autorităţi publice sunt prevazute expres de Constituţie, totuşi organizarea, funcţionarea si atribuţiile lor sunt reglementate prin lege organică, în concordanţa cu prevederile art. 116 alin. (3) din Constituţie.
În cazul autorităţilor administrativ autonome înfiinţate prin Constituţie, faptul că aceste autorităţi centrale de specialitate autonome sunt opera legiuitorului constituant înseamnă că desfiinţarea lor nu se poate face decât printr-o lege constituţională, prin care să se modifice legea fundamentală.
Aceste structuri organizatorice nu au calitatea de “organe” ale statului, ci de “autorităţi publice”, întrucât ele nu sunt integrate într-un sistem organizatoric bazat pe subordonare ierarhica, aşa cum sunt celelalte organe ale administraţiei publice. Însaşi normele juridice - constituţionale sau organice – referitoare la aceste autorităţi publice, le definesc ca autorităţi administrative autonome, în cazul unora dintre ele precizându-se chiar că acestea sunt independente faţa de autoritatea publică” ( Avocatul Poprului ), sau că ”îsi exercită funcţiile în mod independent şi în conformitate cu dispoziţiile prevăzute în Constituţie şi în celelalte legi ale ţarii” ( cazul Curţii de Conturi ).
Modelul român al acesti forme de administraţie a fost inspirat in special din sistemul autorităţilor independente din Franţa. Elementele care le asigura independenţa comportă un dublu aspect: independenţa organică – apreciată în funcţie de mai mulţi factori, precum modalitatea de compunere, regulile statuare si caracteristicile mandatului - şi independenţa funcţională – care se bazează pe două elemente: absenţa oricărui control ierarhic asupra acestor autorităţi, precum şi autonomia de organizare şi funcţionare.
În ceea ce prveşte crearea autorităţilor administrative autonome, din dispoziţiile art. 117 alin. (3) din Constituţie se desprinde concluzia că Parlamentul este organul competent în acest sens, iar sintagma “lege organică” trebuie interpretată într-o manieră restrictivă, în sensul că pentru ca independeţa să nu devină pur declarativă, Guvernul nu poate emite ordonanţe de urgenţă prin care să reglementeze regimul juridic al acestor autorităţi.
1. Mircea Preda , ”Autorităţile Administraţiei Publice”, Editura Lumina Lex , Bucureşti, 2002
2. Ioan Alexandru, Sorin Bucur, Mihaiela Cărăuşan, ”Drept Administrativ”, Editura Universul Juridic
3. Tudor Drăganu “Tratat elementar de drept constituţional şi instituţii politice” Volumul II , Editura Lumina Lex, 1998
4. Revista de Drept Comercial nr.12/ 2000
5. Revista de Drept Comercial nr.1/ 2001
6. Revista de Drept Public nr. 2/ 2010
7. Verginia Verdinaş, “ Drept Administrativ”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004
8. www.cna.ro , www.ces.ro , www.cnasas.ro , www.sri.ro, www.sie.ro
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
