Autoritatea Părintească

a) Reglementare si definire

Noul Cod civil reglementează o noţiune nouă,autoritatea părintească,dispozitiile cu privire la aceasta fiind reglementate in articolele 483-513 din NCC.

Noţiunea de „autoritate părintească” este nouă în dreptul românesc, fiind inspirată din dreptul francez şi cel al provinciei Quebec, deşi există şi în alte sisteme de drept, printre care cele belgian, elveţian, german etc. Autoritatea părintească este, potrivit legii (art. 483 NCC.): „ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului”.

Aceasta constituie cadrul general cu privire la drepturile si îndatoririle părinteşti privind persoana si bunurile copilului minor, exercitarea autorităţii părinteşti si decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti.

Părinţii vor exercita autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl vor asocia pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate.

Autoritatea părintească se va exercita până la data când copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu. Ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori. Dacă părinţii sunt divorţaţi, autoritatea părintească se va exercita potrivit dispoziţiilor referitoare la efectele divorţului în raporturile dintre părinţi şi copii. Ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanţa tutelară, după ce îi ascultă pe părinţi şi luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 281 fiind aplicabile.

b) Autoritatea părintească exercitată în comun de către ambii părinţi

Referitor la această noţiune, s-a arătat că exerciţiul comun al autorităţii părinteşti atunci când părinţii sunt căsătoriţi presupune exercitarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părinteşti împreună şi în mod egal de către ambii părinţi, în fiecare zi. Astfel, dacă părinţii convieţuiesc, ei vor exercita împreună şi de comun acord toate drepturile şi îndatoririle părinteşti, între aceştia fiind aplicabilă şi prezumţia mandatului tacit reciproc, prevăzută de art. 503 alin. (2) NCC.

Dacă însă aceştia nu convieţuiesc, exercitarea în comun a autorităţii părinteşti se concretizează în consultarea acestora în luarea deciziilor importante cu privire la creşterea şi educarea copiilor, actele curente privind creşterea şi educarea acestora fiind îndeplinite de părintele la care copiii locuiesc. Aceasta deoarece atunci când părinţii sunt despărţiţi, fie că sunt divorţaţi, fie că sunt părinţi naturali care nu convieţuiesc, exerciţiul autorităţii părinteşti este prevăzut de lege ca aparţinând ambilor părinţi în comun, însă modalitatea concretă de exercitare diferă faţă de ipoteza exercitării autorităţii în comun întrucât, în concret, copilul va locui cu unul din părinţi.

În toate sistemele de drept care cunosc noţiunea de „autoritate părintească” (Franţa, Belgia, Germania, Quebec, Elveţia), exerciţiul autorităţii părinteşti după divorţ constă în consultarea părinţilor la luarea deciziilor importante pentru copil. În cauzele de divorţ este important să li se explice părinţilor că atunci când judecătorul va pronunţa exercitarea autorităţii părinteşti de către

ambii părinţi în comun, aceştia nu trebuie să înţeleagă că vor trebui să se ocupe amândoi zi de zi de copil; ceea ce excede actelor curente de zi cu zi intră în conţinutul noţiunii de „autoritate părintească exercitată în comun” (de exemplu, alegerea şcolii la care copilul va studia, a medicului de familie, a cursurilor extraşcolare) şi aceste decizii care vor organiza viaţa copilului aparţin ambilor părinţi, indiferent de părintele la care copilul va locui. Cu privire la actele curente va decide părintele la care copilul locuieşte.