Aspecte Privind Constituția din 1866

I Contextul adoptării Constituţiei: abdicarea lui Al. Ioan Cuza şi instaurarea domniei prinţului străin

Domnia de şapte ani a lui Al. Ioan Cuza, 1859 -1866, poate fi caracterizată drept "o perioadă luminoasă din istoria poporului roman” . Principalul obiectiv al acestuia a fost să facă posibilă recunoaşterea Unirii de către Marile Puteri, şi l-a înfăptuit după o lungă activitate diplomatică, în care a reuşit ca Franţă, Rusia, Marea Britanie, Sardinia, Prusia, Austria şi Imperiul Otoman să-l recunoască ca domn pe tot timpul domniei sale.

În general, întreaga sa politică s-a centrat pe unificarea ţării şi urmărirea obţinerii unei stări de bine pentru tot poporul. Politica internă şi-a direcţionat-o în vederea unificării şi centralizării aparatului de conducere a statului, a serviciilor de vamă şi telegraf, a cursului monetar şi a forţelor armate, etc. Cuza a proclamat unirea definitivă a Principatelor sub numele de România, în cadrul şedinţei comune a Adunării Moldovei şi Adunării Munteniei, de la data de 24 ianuarie 1862, stabilind tot odată şi locul capitalei noului stat născut: Bucureşti. Cuza era sigur de înfăptuirea acestei uniri definitive, întrucât încă din 1861 se adresa poporului astfel: "alesul vostru vă da astazi o singură Romanie”, "Unire este îndeplinită, iar naţionalitatea romană este intemeiata”.

Cum am mai spus, pe durata domniei sale a dus o politică de aşezare a statului român pe direcţii moderne, reuşind din acest punct de vedere înfăptuirea reformelor şi evitarea obstacolelor puse de Marile Puteri, în special de Imperiul Otoman. Un astfel de demers l-a constituit şi aşa zisă lovitură de stat din 1964, prin care dorea să se aprobe "Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris” ca primă lege în ţară, decizie aspru comentată de complotiştii liberali. Domnul Cuza a dorit să asigure un mediu proprice reformelor, şi asftel a decis să fie adoptată o nouă lege electorală. Cum în acea perioadă cetăţenii erau mai mult decât dornici să-şi exercite dreptul de cetăţean şi erau favorabili reformelor şi schimbărilor, Cuza a profitat de acest lucru când a chemat poporul pe baza unei proclamaţii să adopte textul Statutului Dezvoltător şi noua lege electorală, şi a reuşit înfăptuirea acestei dorinţe personale prin plebiscitul de la data de 10/22 -14/ 26 1864. Primele trei articole ale Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris priveau atribuţiile Domnului şi principalelor puteri în stat .

În ciuda bunei ocârmuiri a statului există totuşi o mişcare complotistă, care nemulţumită de actele politice ale domnitorului (politică de reforme, lovitura de stat din 1864, unificarea ţării, etc) a început să organizeze îndepărtarea domnului Al. Ioan Cuza de la conducerea statului şi aducerea unui prinţ străin dintr-o familie domnitoare din Occident. Au început în 1865 prin semnarea unui act prin care în caz de eliberarea a tronului,acesta să fie ocupat în mod obligatoriu de un prinţ străin: "ca la caz de vacantă a tronului să susţinem prin toate mijloacele alegerea unui principe străin, dintr-una din familiile domnitoare din occident” . Cei care au luat partea la semnarea acestui acest erau liberali de drept, şi printre aceştia se numără Ion C. Brătianu, C.A. Rosseti, Ion Ghica, Gh. Stirbey şi alţii. Pentru obţinerea acestui lucru, Ion C. Brătianu şi Ion Ghica au plecat în Occident pentru a căuta cel mai potrivit candidat, dar în primul rând pentru a discută cu împăratul Napoleon al III-lea (cunoscut şi ca "principalul protector al Romaniei”) în vederea înlăturării lui Cuza.

Odată începută, abdicarea lui Cuza a fost favorizată şi de scrisoarea trimisă împăratului Napoleon al III-lea de către domn, pe de o parte, dar şi de mesajul de deschidere adresat Parlamentului la 5/17 ianuarie 1865, pe de altă parte. Scrisoarea, trimisă la data de 19 septebrie / 1 octombrie 1865, enumera reuşitele domniei sale, şi constata răcirea relaţiilor româno-franceze; totodată, Cuza afirma că era gata să părăsească tronul în favoarea unui principe străin dacă asta era credinţa împăratului . Nici mesajul aderat Parlamentului nu părea mai însufleţitor: "Eu voiesc să fie bine ştiut că niciodată persoana mea nu va fi nici o piedică la orice eveniment ce ar permite de a consolida edificul politic, la a cărui aşezare am fost fericit a contribui. În Al. I. Cuza, domn al românilor, românii vor găsi totdeauna pe colonelul Cuza, pe acel colonel Cuza care a proclamat în Adunarea ad-hoc şi Camera electiva a Moldovei marile principii ale regeneraţiei României, şi care fiind domn al Moldovei declara oficialmente înaltelor puteri garante, când primea şi coroana Valahiei, că el primeşte această îndoită alegere ca expresiune neîndoielnică şi statorinica a voinţei naţionale pentru Unire, însă numai ca un depozit sacru.