Antinomia - lacună logică a dreptului

În cadrul sistemului juridic, considerat ca fiind dreptul pozitiv intern, apar anumite neregularităţi, defecte care trebuie eliminate de către legiuitor sau magistrat cu ajutorul unor tehnici specifice.

I. Definiţii clasice ale antinomiei spun:

- Antinomia este incompatibilitatea între directive ce se referă la acelaşi obiect;

- Relaţia care uneşte două norme incompatibile ce aparţin aceluiaşi sistem juridic şi sunt dotate cu acelaşi câmp de aplicaţie sau domeniu de validitate.

Riccardo Guastini consideră că există antinomie când două norme stabilesc consecinţe juridice incompatibile pentru acelaşi caz concret. ( Norma N1 spune că în cazul C va fi consecinţa A, iar norma N2 spune că în cazul C va fi consecinţa nonA.).

Antinomia apare de fiecare dată când un caz concret este susceptibil să fie soluţionat în două sau mai multe moduri diferite. Deci cazul, admiţând ambele soluţii poate fii rezolvat ori într-un mod, ori în alt mod.

Spre deosebire de lacună, care este lipsa unei reglementări în privinţa unui caz determinat, antinomia constă în dificultatea de a alege o soluţie anumită dintre mai multe reglementări, creând astfel o lacună falsă. În acest caz judecătorul nu este chemat să umple un gol, ci să facă o alegere între mai multe soluţii şi să formuleze o motivare validă a opţiunii sale.

Situaţia de conflict al legilor sau aşa numită lacună logică a dreptului, cum preferă s-o numească unii autori, în contrast cu lacunele de lege ferenda poate fi rezolvată prin două metode:

- În cazul unei diferenţe ierarhice de plasare a normelor în sistemul de drept ( de exemplu între o normă constituţională şi una ordinară) este valabilă maxima “ Lex superior derogat lex inferiori”. În acest caz se aplică legea situată mai sus în ierarhie, deci legea mai puternică.

- În cazul unor legi plasate pe acelaşi nivel ierarhic funcţionează regula “ Lex posterior derogate lex inferiori” aplicându-se deci ultima lege.

Conform acestor postulate, pentru a exista o antinomie perfectă, care să dea naşterea unei lacune, trebuie ca cele două norme să aibă aceeaşi forţă juridică ( pentru ca să nu funcţioneze criteriul ierarhic) şi să fie promulgate în aceeaşi zi ( altfel se presupune că legea anterioară este abrogată tacit.)

De asemenea ordinul şi interdicţia trebuie să privească aceeaşi acţiune şi acelaşi subiect în aceleaşi circumstanţe. Nu există o antinomie ,în cazul în care o normă interzice vânarea păsărilor sălbatice, dar ordonă pădurarilor să împuşte ciorile. În acest caz interdicţia instituită de prima regulă este restrânsă de cea de-a doua. Noţiunea de “ păsări sălbatice” este înţeleasă într-un sens care exclude ciorile din rândul acestora.

Avem deci de-a face cu o regulă generală şi cu o excepţie de regulă. Excepţiile sunt acceptate pentru că excepţiile sunt de strict interpretare şi privesc doar cazuri periferice ale domeniului juridic reglementat.

Cele două reguli de rezolvare a antinomiilor funcţionează doar în cadrul unui sistem de drept naţional. În dreptul privat internaţional există numeroase cazuri de antinomii deoarece aici cele două reguli nu sunt aplicabile pentru că avem de-a face nu cu un sistem juridic ci cu două sau mai multe sisteme juridice.

Atunci când rezolvarea antinomiei nu este posibilă, deoarece ea conduce la o contradicţie aparent irezolvabilă, antinomia creează o lacună în drept.