Adaptarea la Mediul Carceral

Strategiile pe care fiecare deţinut le foloseşte pentru a reuşi să facă faţă situaţiilor dificile ce pot apărea în mediul carceral reprezintă un subiect important de discuţie. Condiţiile de viaţă în penitenciar sunt unele speciale, ce determină schimbări importante privind personalitatea persoanelor private de libertate. De aceea este necesar să înţelegem ce efecte are acest mediu carceral asupra deţinuţilor şi cum putem să îi ajutăm să opteze pentru un comportament prosocial. În acest articol am urmărit să evidenţiez modalităţile concrete prin care persoanele private de libertate reuşesc să se adapteze la mediul carceral şi să identific resursele folosite în acest scop.

Introducere

În acest articol mi-am propus să dezvolt subiectul legat de modalităţile prin care persoanele private de libertate încearcă să se adapteze la mediul carceral. Bineînţeles, acest lucru presupune, în primul rând, o analiză a caracteristicilor vieţii carcerale şi o cunoaştere a specificului relaţiilor ce se stabilesc în penitenciar, atât între deţinuţi cât şi între deţinuţi şi personal. Deţinuţii sunt obligaţi să petreacă o perioadă de timp în acest mediu, însă după ce îşi finalizează pedeapsa ei se reîntorc în societate unde vor trebui să-şi continue existenţa. Este foarte important ca în momentul liberării să existe paleative care să-i sprijine pe deţinuţi să poată să adopte un comportament neinfracţional. Altfel, întreg procesul de reabilitare la care s-a lucrat în mediul carceral va avea de suferit.

Problematica mediului penitenciar

Goffman (2004: 11) defineşte închisoarea drept o instituţie totală: „un loc în care îşi desfăşoară viaţa şi activitatea un număr mare de indivizi cu statut similar, despărţiţi de restul societăţii pentru o perioadă de timp apreciabilă şi care duc împreună o viaţă strict delimitată, reglementată oficial de instituţie”.

Această instituţie are un caracter delimitator, simbolizat atât de reducerea interacţiunilor cu cei din mediul exterior cât şi de restricţiile în ceea ce priveşte libertatea de mişcare, dar şi de forma concretă a clădirii (uşi încuiate, curte împrejmuită) şi amplasarea într-o zonă marginală. Închisoarea protejează societatea de persoanele care constituie o ameninţare pentru aceasta datorită comportamentului lor infracţional, iar în scopul evitării posibilelor prejudicii pe care le-ar putea produce se urmăreşte înlăturarea acestora (Idem, p. 16).

Ducându-şi existenţa într-un mediu închis, este evident că persoanele private de libertate nu mai pot să-şi exercite atribuţiile pe care le aveau în societate. Prin urmare, deposedarea de roluri a deţinuţilor este o consecinţă negativă a pedepsei cu închisoarea. Rolurile pe care deţinuţii le realizau în libertate (părinte, soţ, cetăţean) sunt suspendate, fapt ce poate genera apariţia unor efecte negative asupra personalităţii acestora (imagine de sine negativă). Chiar dacă deţinuţii pot avea şansa de a-şi continua îndeplinirea rolurilor după liberare este evident că anumite pierderi suferite nu mai pot fi recuperate, ceea ce îi determină pe aceştia să trăiască o profundă dezamăgire. Există probabilitatea ca deţinuţii să nu mai aibă ocazia de a fi părtaşi la anumite evenimente (de exemplu creşterea copiilor) care s-au petrecut într-o etapă din ciclul vieţii ce nu mai poate fi retrăită. Persoanele private de libertate pot întâmpina dificultăţi şi după ce părăsesc această instituţie, cum ar fi accesibilitatea de a-şi însuşi anumite roluri. Deţinuţii îşi dau seama că o dată ce au primit această etichetă, le sunt refuzate rolurile pe care înainte de încarcerare le puteau îndeplini (Idem, pp. 25-26).

Un alt efect negativ pe care cei privați de libertate îl trăiesc este acela când sunt nevoiţi să urmeze un program cotidian de viaţă cu care nu au fost obişnuiţi până la momentul încarcerării, să accepte un rol impus care nu consideră că li se potriveşte, fapt care îi determină pe deţinuţi să resimtă frustrări în legătură cu pierderea sentimentului de independenţă (Idem, pp. 31-32).

Persoanele private de libertate sunt obligate să îşi ducă existenţa alături de alţi deţinuţi. Convieţuirea cu un număr mare de deţinuţi poate presupune lipsa unui refugiu personal, observarea atentă a acţiunilor sau chiar violarea intimităţii, cum ar fi citirea corespondenţei (Idem, pp. 33-36).

Aceste noi schimbări la care trebuie să se adapteze deţinuţii: reducerea spaţiului de viaţă, întreruperea planurilor de viitor, limitarea interacţiunilor sociale, controlul riguros al conduitei, convieţuirea cu un număr mare de deţinuţi necunoscuţi, pot să tulbure echilibrul personalităţii acestora. Ineficacitatea personală, apatia, pierderea interesului, lipsa de iniţiativă, resemnarea fatalistă pot reprezenta sentimente trăite de persoanele private de libertate (Chiş, 2009).

Deţinuţii sunt supuşi mai multor privațiuni, cum ar fi:

Banciu, D. (1995). Sociologie juridică, Bucureşti: Hyperion XXI.

Bogdan, T. şi Sântea, I. (2010). Psihologie judiciara. Bucuresti: Themis Cart.

Chiş, I. (2009). Pedepsele penale necarcerale ale secolului XXI: implementarea modelelor de pedepse penale necarcerale prin implicarea ştiințelor penale la nevoile de resocializare a persoanelor condamnate, Bucureşti: Wolters Kluwer.

Crăciun, D. (2005). Psihologie socială: [pentru uzul studenţilor], Bucureşti: ASE. Dobrică, P. (2005). Lege si societate. Studii de sociologia pedepsei, Bucureşti:

Omega Ideal.

Durnescu, I. (2009). Asistenţa socială în penitenciar, Iaşi: Polirom. Florian, G. (2001). Psihologie penitenciară, Bucureşti: Oscar Print.

Goffman, E. (2004). Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii de persoane instituţionalizate, Iaşi: Polirom.

Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicţionar de psihologie, Bucureşti: Albatros. Sykes, G. [1958](2007). The pains of imprisonment, Princeton: University Press.

*** Legea 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, [Online] Disponibil la: http://www.anp- just.ro/interna/LEGE%20Nr.%20275%20din%204%20iulie%202006.pdf.