Abuzul de Poziție Dominantă

Aspecte generale

Regulile privind concurenţa cuprinse în Tratatul de constituire a Comunităţilor Europene sunt, se pare, un corolar al prevederilor comunitare relative la libera circulaţie a mărfurilor întrucât scopul edictării lor este acela de a asigura o concurenţă liberă, nedistorsionată, care să promoveze circulaţia neîngrădită a mărfurilor şi să împiedice apariţia unor restricţii în funcţionarea pieţii comune, care pot să afecteze comerţul dintre statele membre, interesul general al întreprinderilor şi consumatorilor. Ele se adresează în primul rând întreprinderilor, presupunându-se că statele membre au luat măsuri de competenţa lor strictă sau la nivel comunitar, care favorizează libera circulaţie a mărfurilor.

Obiectivele mari pe care le are în vedere politica concurenţei în UE sunt următoarele :

• Integrarea pieţelor prin fluidizarea comerţului peste frontiere şi a alocării resurselor în funcţie de cele mai avantajoase condiţii;

• Protejarea întreprinderilor mici şi mijlocii, care contribuie la menţinerea unui mediu competitiv.;

• Protejarea consumatorilor: maximum de beneficii pentru consumatori;

• Favorizarea atingerii obiectivului coeziunii economice şi sociale;

• Dezvoltarea unor întreprinderi de dimensiuni optime pentru a face faţă concurenţei în plan global;

Toate regulile privind concurenţa işi au sorgintea în prevederile generale ale art. 3 din Tratat, care stabilesc mijloacele şi căile de realizare a obiectivelor comunitare formulate la art. 2 din Tratat. În, concret, ele se referă la realizarea unei politici comerciale comune [lit. b], realizarea unei pieţe interne, caracterizată prin abolirea între statele membre a obstacolelor la libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor [lit c], un regim asigurând că nu este denaturată concurenţa [lit. g], apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării pieţii comune [lit. h]

Potrivit legislaţiei europene, este necesar să se evite ca întreprinderile europene să se bucure de o poziţie dominantă în sectorul lor de activitate, abuzând de această poziţie şi creând posibilitatea unor distorsiuni ale concurenţei care afectează schimburile intercomunitare.

2. Faptul de a domina

Dominaţia nu este decât o stare de fapt. Este puţin important modul în care ea a fost obţinută. Ea nu prejudiciază cu nimic eventuala sancţiune. Odată dominaţia realizată, întreprinderea dominantă trebuie să facă dovadă unei vigilenţe deosebite, pentru ca ale sale componente să nu degenereze în abuz.

O piaţă poate fi dominată în mai multe moduri. Izolat sau colectiv, de exemplu; comercial şi/sau juridic.

● Dominaţia individuală sau colectivă

Articolul 82 din Tratat nu prevede dominaţia decât prin una sau mai multe întreprinderi. Noţiunea de întreprindere este comună articolelor 81 şi 82. Rezultă astfel că un grup unitar poate fi considerat ca o singură întreprindere dominantă. Dominaţia individuală a unei pieţe este forma cea mai frecventă a dominaţiei.

Acesta este, adesea, cazul întreprinderilor publice care beneficiază, în anumite cazuri, de un drept exclusiv.

Noţiunea de poziţie dominantă nu a apărut decât recent în dreptul comunitar. Cu toate acestea, ea nu este exclusă de art. 82 care are în vedere, în mod expres, faptul că o dominaţie poate fi deţinută de "una sau multe întreprinderi". Una dintre dificultăţi o reprezintă faptul de a distinge înţelegerile faţă de dominaţiile colective. Înţelegerea implică ea însăşi o înţelegere secretă şi o posibilitate de responsabilitatea colectivă.

În anul 1988, autorităţile comunitare au admis că întreprinderi diferite, dar care aparţin aceluiaşi grup, pot să se găsească în poziţie dominantă colectivă. Această posibilitate este, în prezent, admisă ca o modalitate de concentrare . Trebuie să se demonstreze că întreprinderile sunt suficient de legate între ele pentru a adopta o aceeaşi linie de acţiune pe piaţă.

Cu toate acestea, mai mult decât în materia înţelegerilor, simplul paralelism al comportamentului nu este suficient pentru a caracteriza o poziţie dominantă colectivă.

Astfel este necesar să se dovedească caracterul colectiv şi nu doar caracterul paralel al unităţii de acţiune. Acordurile între întreprinderi pot să depăşească simplul stadiu al coordonării comportamentului concurenţial pentru a unifica strategiile lor pe piaţă. O poziţie dominantă colectivă poate să fie caracterizată prin legături structurale între întreprinderile considerate, şi, în funcţie de structura concurenţei pe piaţă, aceste legături conferă întreprinderilor legături asemănătoare unei situaţii de dominaţie.

Dominaţia, individuală sau colectivă, este un fapt, astfel încât el poate să existe în afara oricărui element intenţional.

3. Poziţia dominantă: conţinut

● Poziţia dominantă reprezintă acel nivel al puterii economice care permite unei firme să influenţeze în mod covârşitor condiţiile în care se manifestă concurenţa pe piaţa relevantă; ea se comportă în mare măsură independent de concurenţii, clienţii şi, în final, de consumatorii săi.

În mod convenţional, la nivelul Uniunii Europene se apreciază că, dacă pe o piaţă relevantă, cota unei firme reprezintă:

- în jur de 10%, poziţia dominantă este exclusă, cu excepţia unor împrejurări deosebite;

- 30-35%, firma se poate găsi în poziţie dominantă, dacă ceilalţi concurenţi au cote modice (1-1,3%);

- peste 50%, poziţia dominantă este evidentă.