Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

Introducere

Principalii „actori” ai sistemului actual de relaţii internaţionale sunt, în primul rând, statele-naţiuni şi organizaţiile internaţionale-interguvernamentale.

Organizaţiile internaţionale şi-au demonstrat rolul de instrumente indispensabile în cadrul sistemului internaţional, cu precădere în domeniile economic şi social şi în sfera drepturilor omului.

OSCE ocupă acum un loc unic în lumea organizaţiilor internaţionale, în general, şi în domeniul instituţiilor de securitate europeană, în special. Principalele argumente sunt: largă arie de participare şi implicare; abordare cuprinzătoare a securităţii; instrumentele de prevenire a conflictelor la dispoziţie; tradiţie în sensul dialogului deschis şi consensului; normele şi valorile comune pentru toate statele participante; contactele şi cooperarea largă bine dezvoltate cu alte organizaţii şi instituţii internaţionale de securitate.

Capitolul I - Definirea OSCE

OSCE reprezintă fosta Conferinţă asupra Securităţii şi Cooperării în Europa, la început un forum de negocieri şi consultări multilaterale est-vest, în perioada 1975-1990. Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa a apărut sub forma unei reuniuni politice organizată în contextul tensionat al războiului rece, la care au luat parte reprezentanţii statelor europene din estul si vestul continentului alături de SUA şi Canada.

Prin semnarea Actului Final de la Helsinki, care cuprinde decalogul principiilor fundamentale ale dreptului internaţional şi a unui set de obligaţii cu caracter politico-militar împărţite în trei „ coşuri”, are loc crearea procesului OSCE, un proces de consultare politică, la care au participat ţări din Europa, Asia Centrală şi America de Nord.

OSCE devine organizaţie şi element cheie al arhitecturii europene de securitate începând cu ianuarie 1995 şi, alături de NATO şi Uniunea Europeană, va deţine un rol în creştere în asigurarea securităţii şi stabilităţii pe continent, în implementarea măsurilor de sporire a încrederii şi cooperării între state.

De asemenea, ca organizaţie de securitate OSCE s-a dovedit a fi un cadru lărgit pentru cooperare în domenii precum drepturile omului, libertăţile fundamentale, democraţia, preeminenţa dreptului, securitatea şi cooperarea economică.

OSCE poate deţine un rol important şi în combaterea terorismului, chiar dacă instrumentele pe care le foloseşte sunt exclusiv politice şi nu juridice.

1.Originea OSCE

Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa a apărut sub forma unei reuniuni politice organizată în contextul tensionat al războiului rece, la care au luat parte reprezentanţii statelor europene din estul si vestul continentului alături de SUA şi Canada.

Pregătită timp de trei ani în cadrul a numeroase reuniuni de experţi din statele menţionate, Conferinţa s-a întrunit la Helsinki, între 30 iulie-1 august 1975 la nivelul şefilor de stat sau de guvern din 33 de state europene, alături de SUA şi Canada.

2.Actul Final de la Helsinki

Principalul rezultat al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa s-a concretizat prin adoptarea unui important document cunoscut sub denumirea de Actul Final de la Helsinki.

Acesta a fost semnat la 1 august 1975 de către 35 de şefi de stat sau de guvern.Actul Final de la Helsinki nu s-a dorit să i se confere forţa juridică a unui tratat, ci doar o valoare politică a cărei importanţă este dată de angajamentul şefilor de stat şi de guvern care l-au semnat. În consecinţă, acesta nu a fost supus unui proces de ratificare de către organele legislative ale statelor participante, dar a fost comunicat Secretarului General al ONU spre informare si difuzare.

Documentul este constituit din trei părţi, respectiv trei grupe de probleme (coşuri) care urmau să facă obiectul contractelor şi cooperării între statele celor două blocuri ideologice şi militare.

1. Balaban Constantin-Gheorghe, Securitatea şi dreptul internaţional Provocări la inceput de secol XXI, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006

2. Miga-Beşteliu Raluca, Drept internaţional public, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008

3. Miga-Beşteliu Raluca, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2000