Probleme, Concepte în Filosofia și Teoria Dreptului din Secolul al XIX-lea

Previzualizare referat:

Extras din referat:

Triumful jusnaturalismului, pe teren politic şi legislativ, a dus la ideea că dreptul natural a fost realizat în mod concret, iar problema raportului cu dreptul pozitiv nu mai are sens; de acum înainte dreptul pare că nu mai pune filosofiei alte probleme decât pe cele ale metodei ştiinţei dreptului pozitiv – considerat unica formă a dreptului.

Din acest motiv, în expunerea principalelor probleme şi concepte din filosofia şi teoria dreptului din secolul al XIX-lea, vom începe cu analiza doctrinelor care au dat naştere sau au deschis calea pozitivismului juridic, iar apoi vom prezenta pozitivismul juridic formalist şi orientarea care i s-a opus.

1.1. ASPECTE FILOSOFICE ALE CODIFICĂRII.

Marile probleme politico-juridice ale secolului al XVIII-lea au fost problema legislaţiei şi cea a administrării justiţiei. Se resimţea în întreaga Europă necesitatea unei coordonări, stabilizări şi raţionalizări a normelor juridice care să elimine din câmpul dreptului obscurităţile şi contradicţiile şi care apoi să ducă la instaurarea unei ordini care să realizeze legile universale şi eterne ale raţiunii, traducându-le în norme pozitive sigure.

Stabilizarea şi raţionalizarea dreptului, pe care mişcarea filosofică a luminilor a reclamat-o cu atâta insistenţă, a fost realizată în perioada dintre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, de către codificări. Dacă este adevărat că doctrina jusnaturalistă a filosofiei luminilor a fost la originea codificărilor, trebuie să precizăm că ar fi greşit dacă îi atribuim meritul exclusiv. Teoriile jusnaturaliste au susţinut întotdeauna acţiunile reformatoare în domeniul legislativ, dar criza dreptului comun va da impulsul efectiv şi direct reformelor legislative. Legislaţia justiniană, care constituia nucleul fundamental al dreptului comun, nu putea fi adaptată la o societate atât de îndepărtată de cea căreia îi fusese destinată. Dreptul roman era , în realitate, interpretat şi aplicat după nevoile locale; acestuia i se adăuga dreptul propriu al fiecărui stat (jus proprium), opiniile jurisconsulţilor şi judecătorilor, cutumele locale, statutele oraşelor şi corporaţiilor. Un astfel de drept comun, confuz şi incert, era sursa unor mari inconvenienţe practice, generând posibilitatea injustiţiei, abuzului şi arbitrariului.

Confuzia, caracterul contradictoriu şi incertitudinea dreptului comun au impus cu necesitate reelaborarea sa doctrinală, reorganizarea în formă de sistem, coordonarea normelor în mod raţional.

Acceptat ca fiind dreptul prin excelenţă (ratio scripta), dreptul roman nu era lipsit de perfecţiune raţională, considerată caracteristica dreptului natural (dreptul dedus cu rigoare matematică din raţiune) care, în opiniile juriştilor epocii constituia sistemul ideal de drept).

Din această cauză apare tendinţa frecventă în secolele al XVIII -lea şi al XIX-lea de a transforma dreptul roman în dreptul natural, conferindu-i acea logică intrinsecă şi acel caracter de sistem raţional atribuit dreptului natural. In epocă exista , pe de o parte, tendinţa de a considera ca pozitiv dreptul natural, iar, pe de altă parte ,tendinţa care considera “natural”, adică absolut, dreptul pozitiv, care era dreptul roman în vigoare ca drept comun.

Există şi motive politice, alături de cele doctrinare şi tehnice, care au condus la codificare. Suveranii absoluţi “luminaţi” se prevalau de doctrina jusnaturalistă pentru a afirma ca exigenţă a raţiunii şi deci instrument al fericirii popoarelor, reducerea dreptului iraţional al epocii la lege, deoarece numai legea putea fi opera raţiunii sau mai degrabă expresia unei voinţe raţionale. Această stare de lucruri explică interesul purtat de despoţi luminaţi, ca Friedrich al II-lea al Prusiei, codificării, adică efortului de a reduce întregul drept la lege şi eliminarea oricăror alte forme de drept: cutume, precedente jurisprudenţiale, opinii ale juriştilor. Se manifesta, de asemenea, tendinţa de a interzice orice interpretare care să nu fie o interpretare autentică, adică făcută de legislatorul însuşi.

In fapt, codurile nu au fost,. nici o reformă revoluţionară îndeplinită în numele unor idealuri, nici traducerea pur şi simplu a principiilor filosofice în norme juridice pozitive, ci erau compilaţii şi consolidări ale normelor preexistente, romane şi cutumiare, pe care legislatorul le-a integrat, coordonat şi declarat stabile, urmărind satisfacerea exigenţelor pe care realitatea istorică o impunea în plan tehnico-juridic, şi în primul rând aceea a certitudinii şi stabilităţii dreptului.

Primul cod veritabil a fost cel care a intrat în vigoare în 1794 în Prusia. Friedrich al II-lea a promovat codificarea atât ca suveran absolut, interesat să reducă întregul drept la legea statului, cât şi ca filosof luminat care urmărea idealul unificării şi stabilităţii dreptului pe baze raţionale (ideal ce coincidea cu interesele absolutismului). Codul care era bazat pe dreptul în vigoare (dreptul justinian şi dreptul constituit din uzanţe şi statute locale), rămâne în urma spiritului jusnaturalismului deoarece nu recunoştea egalitatea între cetăţeni, ci dimpotrivă, sancţiona diviziunea societăţii în trei stări: ţărănimea, burghezia şi nobilimea. Fiecare cetăţean aparţinea în mod necesar uneia din aceste stări, fie prin naştere, fie în virtutea activităţii pe care o exercita şi, în consecinţă, condiţia lui juridică era diferită , în funcţie de apartenenţa la una sau alta din aceste stări.

Trebuie amintit un fapt: codul conţinea un principiu îndepărtat de jusnaturalism, care constituie, dimpotrivă, germenele cel mai activ al pozitivismului juridic: principiul caracterului exhaustiv şi necesar al codului. Pentru a înlătura cea mai mică libertate de a-l interpreta, se afirma principiul că nimeni nu poate crea dreptul în afara legislatorului. Textul definitiv nu ajungea la această poziţie extremă însă, stabilea că judecătorul va trebui să se ţină strâns de termenii legii, iar în cazul lacunelor acesteia va trebui să decidă după principiile generale ale codului şi după normele care reglează cazuri asemănătoare. O astfel de dispoziţie atenua rigoarea proiectului, dar satisfăcea una din exigenţele filosofiei luminilor în această problemă : aceea a supunerii absolute a judecătorului la lege, enunţând principiul care constituie unul dintre elementele fundamentale ale pozitivismului juridic, şi anume că singura sursă a dreptului este cea care provine de la autoritatea organelor legislative ale statului. Pentru aceasta legislatorul prusian a fost tentat să prevadă un număr mare de cazuri, creînd o legislaţie extrem de vastă şi detaliată, formulată într-un mare număr de articole, a căror cunoaştere precisă era practic imposibilă. Aceasta pune în relief aspectul contradictoriu şi abstract al ideologiei legislative a filosofiei luminilor care, pe de o parte, dorea un număr limitat de legi clare, care pot fi cunoscute de toţi şi, pe de altă parte, pretindea că singur legislatorul regizează întreaga viaţă juridică.

In această perioadă, codificarea realizată în Franţa a avut cea mai mare importanţă istorică: nu numai pentru că a servit de model legislativ pentru numeroase ţări, ci de asemenea, pentru că va imprima o direcţie fundamentală în studiile ştiinţei şi filosofiei juridice promovând noi orientări şi ridicând noi probleme.

In Franţa problema unificării dreptului se impunea mai urgent şi mai acut decât în restul Europei deoarece ţara cunoştea două sisteme juridice: în sud –dreptul scris, constituit din dreptul justinian, alterat, în parte, de reguli cutumiare sau statute locale; în nord – dreptul cutumiar, alcătuit din cutume care urcau până în epoca francă sau carolingiană, şi care, ca orice drept de origine germanică, era fondat pe principii total diferite de acelea ale dreptului roman.

Statul absolutist, o dată format, s-a străduit prin ordonanţele lui Ludovic al XIV-lea şi prin cele ale lui Ludovic al XV-lea să aducă dreptul la o anumită unitate. In domeniul doctrinal J.Domat (1625 – 1696) a fost tentat să organizeze raţional dreptul roman cu scopul de a-i da caracterul de drept universal valabil; iar apoi, R.J.Pothier (1699 – 1772) a căutat în dreptul roman raţionalitatea şi universalitatea principiilor juridice, întreprinzând o muncă de reorganizare a dreptului civil francez inspirată de criteriul echităţii naturale. Prin activitatea sa va pune bazele teoretice ale unei reforme legislative dictate de raţiune, însă o raţiune care nu excludea însă tot ceea ce era produsul istoriei. Ca şi în Prusia, criteriul care a prevalat a fost acela al raţionalizării dreptului în vigoare în lumina dreptului natural şi o bună parte din opera lui se va insera în Codul lui Napoleon.

Descarcă referat

Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.

Structură de fișiere:
  • Probleme, Concepte in Filosofia si Teoria Dreptului din Secolul al XIX-lea.doc
Alte informații:
Tipuri fișiere:
doc
Nota:
8/10 (1 voturi)
Nr fișiere:
1 fisier
Pagini (total):
32 pagini
Imagini extrase:
32 imagini
Nr cuvinte:
20 796 cuvinte
Nr caractere:
108 039 caractere
Marime:
65.74KB (arhivat)
Publicat de:
NNT 1 P.
Nivel studiu:
Facultate
Tip document:
Referat
Domeniu:
Drept Civil
Predat:
la facultate
Materie:
Drept Civil
Sus!