Dreptul la Viață

Capitolul 1. Drepturile omului. Noțiuni generale

Drepturile omului sunt "de obicei înțelese ca drepturi inalienabile fundamentale la care o persoană are în mod inerent dreptul pur și simplu pentru că el sau ea este o ființa umană." Drepturile omului sunt astfel considerate ca fiind universale (se aplică peste tot) și egalitare (aceleași pentru toți). Aceste drepturi pot exista ca drepturi naturale sau ca drepturi legale, atât în legislația națională și internațională.

Doctrina drepturilor omului în practica internațională, în cadrul dreptului internațional, instituțiile globale și regionale, în politicile de state și de activitățile de organizații non-guvernamentale a fost o piatră de temelie a politicilor publice din întreaga lume. Aceasta a spus că: ". În cazul în care discursul public al societății pe timp de pace global poate fi spus să aibă o limbă comună morală, este ca a drepturilor omului"

Primele declarații oficiale care consemnează necesitatea respectării drepturilor omului datează din perioada iluministă (secolul al XVIII-lea) – “ Cartea drepturilor coloniilor americane” și “Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeniilor”, apartută în timpul Revoluției Franceze.

Drepturile omului, democrația și statul de drept sunt valori esențiale ale Uniunii Eropene. Înscrise în tratatul său fondator, acestea au fost consolidate prin adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale. Țările care doresc să adere la UE, precum și cele care au încheiat acorduri comerciale sau de altă natură cu Uniunea, trebuie să respecte drepturile omului. Prin articolul 9 se recunosc drepturile fundamentale ale cetățeanului. Aceste drepturi nu sunt o creație proprie a Uniunii Europene, ci apar ca o recunoaștere și apărare a drepturilor interne respectate în interiorul statelor naționale.

• Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile enunțate în Cartea Drepturilor Fundamentale care constituie partea II a prezentei Constituții.

• Uniunea va adera la Convenția europeană de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Aderarea la această Convenție nu modifică competențele Uniunii așa cum sunt definite în prezenta Constituție.

• Drepturile fundamentale, garantate prin Convenția europeană de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale și care rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, fac parte din dreptul Uniunii ca principii generale.

Capitolul 2. Dreptul la viață

Dreptul la viaţă constituie un atribut inalienabil al persoanei umane şi este un principiu esenţial în sistemul drepturilor şi libertăţilor fundamentale apărate prin Convenţia europeană în materie, viaţa fiind însăşi condiţia necesară pentru exercitarea tuturor celorlalte drepturi şi libertăţi. Însă, în ciuda afirmării caracterului absolut şi a valorizării incontestabile a acestui drept, sunt admise anumite limitări şi subzistă unele incertitudini referitoare la frontierele dreptului la viaţă, textele internaţionale enunţând dreptul la viaţă dar nedefinind viaţa.

Prima condiţie pentru a deţine drepturi este de a fi recunoscut ca om, ca persoană. În mod deosebit, problema începutului protecţiei dreptului la viaţă este dificilă şi delicată, deoarece nu există nicio definiţie ştiinţific incontestabilă cu privire la începutul vieţii. Din acest punct de vedere, este de reţinut că art. 4 din Convenţia americană a drepturilor omului este mult mai clară, statuând că „dreptul la viaţă este protejat în general începând cu concepţia”.

Instanţa supremă canadiană a stabilit că norma legală care permitea doar avortul terapeutic violează drepturile şi libertăţile femeii, constituind o ingerinţă profundă relativ la corpul său şi, prin urmare, o atingere adusă securităţii persoanei şi libertăţii vieţii private, care garantează fiecăruia o largă autonomie personală asupra deciziilor importante privind intimitatea vieţii sale. În plus, cerinţele procedurale necesar a fi îndeplinite pentru obţinerea certificatului de avort întârziau semnificativ accesul femeii la tratamentul medical, punându-i în pericol sănătatea, ceea ce constituia o altă încălcare a dreptului la securitatea persoanei. Ca urmare, instanţa supremă canadiană a refuzat recunoaşterea unui drept la viaţă al copilului nenăscut.