Politica pronatalistă practicată de regimul comunist - încurajarea naşterilor nesusţinută de o politică economică adecvată şi interzicerea contracepţiei şi a avorturilor – a dus la creşterea masivă a numărului de copii în România într-o perioadă scurtă de timp. Statul a intervenit în sprijinirea familiilor care nu îşi permiteau să crească un număr mare de copii, promiţând să-şi asume responsabilitatea legală pentru aceştia, plasându-i în instituţii special create, denumite generic şi incorect „orfelinate”. Astfel, s-a creat o reţea de instituţii mamut, cu personal puţin şi slab specializat în care erau încurajate să îşi lase copiii familiile care nu aveau posibilitatea creşterii lor. Metodele tradiţionale folosite pentru menţinerea bunăstării copilului, precum menţinerea alături de membrii familiei extinse, au fost subminate.
Peste tot în România au fost deschise "leagăne" (centre de plasament pentru copii până la vârsta de 3 ani) pentru copiii ai căror părinţi nu puteau să-i îngrijească. După vârsta de trei ani, copiii erau plasaţi în diverse instituţii, în funcţie de grupa de vârstă, dar fără a se lua în considerare preferinţele individuale şi menţinerea fraţilor împreună, până când împlineau 18 ani. Rezultatul acestui proces continuu de "dezrădăcinare" de lângă locuri familiare şi prieteni, precum şi abuzurile atât de des întâlnite în instituţii au traumatizat pe viaţă nenumăraţi copii. Odată cu declinul economiei româneşti şi din cauza lipsei personalului specializat în îngrijirea copiilor, condiţiile din instituţii s-au deteriorat dramatic. Nu există date statistice, însă se estimează că la începutul anului 1990, erau aproximativ 100.000 copii în instituţii.
După revoluţia din 1989, au avut loc schimbări în vederea îmbunătăţirii situaţiei copiilor din instituţii dar o reformă fundamentală nu a avut loc decât opt ani mai târziu. 1997 este anul în care a luat fiinţă sistemul de protecţie iar responsabilitatea pentru funcţionarea acestuia a fost delegată de la nivel central la nivel judeţean. Astfel au fost înfiinţate 41 de Direcţii Judeţene pentru Protecţia Copilului şi câte una în fiecare din cele 6 sectoare ale Bucureştiului, responsabile financiar şi operaţional atât pentru copiii aflaţi în dificultate cât şi pentru instituţiile de ocrotire din raza fiecărui judeţ. Abordarea descentralizată a avut drept scop prevenirea instituţionalizării prin acordarea de sprijin familiilor şi închiderea instituţiilor de mari dimensiuni concomitent cu găsirea unor soluţii alternative de protecţie a copilului.
O serie de elemente au accelerat reforma sistemului de protecţie a copilului în România: înfiinţarea Departamentului pentru Protecţia Copilului – instituţie centrală cu rol de coordonare şi elaborare a politicilor în domeniu – şi preluarea (începând cu anul 2000) de către Direcţiile pentru Protecţia Copilului a instituţiilor care adăposteau copii, aflate în subordinea altor instituţii centrale.
În prezent, în subordinea consiliului judeţean, există două entităţi care gestionează toate responsabilităţile legate de protecţia copilului la nivel judeţean. Este vorba de Comisia pentru Protecţia Copilului, prezidată de secretarul consiliului judeţean care ia decizii cu privire la direcţiile generale de acţiune şi de Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Copilului, o instituţie cu personalitate juridică ce administrează efectiv activităţile în acest domeniu (supraveghează centrele din raza judeţului, se ocupă de anchete de teren, etc.).
referat prezentat in cadrul masteratului de criminologie
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
