Conflictul între culturi, cauză a criminalității

Această teorie este adusă în discuţie prin abordarea problematicii delincvente de T. Sellin. Autorul se deosebeşte Shaw şi McKay, care utilizează conceptul de „conflict cultural” în explicarea „dezorganizării sociale” a grupurilor, şi de Sutherland care, pornind de la „conflictul cultural”, construieşte delictul ca o „consecinţă a transmisiilor” şi a conflictelor culturale.Sellin dă o mai mare extensie fenomenului prin considerarea următoarelor fapte:– conflicte între „codurile culturale” ale diferitelor grupuri;– conflicte între „normele de comportament şi conduită” ale diferitelor grupuri.La modul general, subliniază Sellin, conflictele culturale sunt „produse naturale ale diferenţei sociale”. Această diferenţiere determină la rândul ei apariţia de grupuri sociale infinite, fiecare cu modul său specific de viaţă, cu particularităţile relaţionale caracteristice şi cu o înţelegere greşită a normelor aparţinând altor grupuri. Ca o consecinţă a transformării unei culturi dintr-un tip omogen şi integrat într-un tip eterogen, dezintegrat este apariţia stări conflictuale în anumite situaţii şi anume:– când aceste coduri ating graniţele unor arii culturale „contagioase”;– când normele sociale şi juridice dintr-un grup se extind şi la alt grup;– când membrii unui grup cultural migrează spre alt grup cultural.În viziunea lui Sellin un prim tip de conflict dintre codurile culturale este diferit de conflictul din interiorul unei culturi aflate în devenire. Conflictul generat de contactul dintre sisteme culturale, indiferent de nivelul de dezvoltare al acestora se înregistrează cazuri când conduita membrilor unui grup va fi considerată ca „anormală” sau „ilegală” de către un alt grup cultural.„Normele de conduită” ale unor grupuri diferite de cele din interiorul aceluiaşi grup, considerate ca „produse secundare ale vieţii culturale”, determină apariţia unor condiţii sociale divergente şi eterogene la nivelul influenţei resimţite de indivizi. Existând reguli de conduită divergente, ce guvernează viaţa particulară a individului, acestea generează conflicte între norme, reflectate pe plan psihologic prin acceptarea unor norme şi valori duale, generatoare de comportamente agresive sau distructive tocmai prin această dualitate.Ceea ce lipseşte în principal acestei teorii, pornind de la ideea generării delincvenţei numai în condiţiile conştientizării conflictelor culturale, este faptul că Sellin nu explicitează mecanismul psihosocial prin care contradicţiile dintre „codurile culturale” sau dintre „normele de conduită” pot genera comportamente infracţionale.

Teoria subculturilor delincvente

Teoria aparţine lui A.K. Cohen care, plecând de la normele existente într-o cultură, identifică grupuri neprivilegiate sau frustrate, cu norme şi valori în contradicţie cu cele ale restului societăţii pe care autorul le numeşte „subculturi delincvente”.

Cohen, abordând problema condiţiilor de apariţie a acestor subculturi delincvente, evidenţiază producerea lor datorită următoarelor situaţii:

–dezvoltare economică mai redusă;

–existenţa unor bariere şi interdicţii sociale;

–prezenţa unor nivele societale cu situaţie periferică;

–existenţa unei stări de spirit specifică cu sentimente de izolare, frustrare şi insatisfacţie individuală şi socială.Ca o consecinţă a apariţiei acestor subculturi apare reacţia de respingere şi contestare a normelor şi valorilor societăţii globale şi constituirea propriilor norme de comportament.Cohen indică drept izvor al apariţiei acestor subculturi reacţia de protest faţă de normele şi valorile societăţii, precum şi dorinţa anihilării frustrărilor şi anxietăţilor de status marginal. Membrii acestor subculturi consideră că le sunt blocate căile de acces spre valori şi statusuri elitare şi, în consecinţă, recurg la mijloace ilicite, devenind potenţiali delincvenţi.Tot Cohen, prin analiza subculturilor delincvente, trasează profiluri specifice ale membrilor grupurilor, descifrând următoarele trăsături:– non-utilitarismul în sensul că destul de frecvent membrii acestei subculturi acced la activităţi delictogene nu din raţiuni utilitare, ci ca un „mod” de exprimare a solidarităţii. În acest sens R.A. Cloward şi L.E. Ohlin vorbesc de „socializarea anticipativă”;– maliţiozitatea în sensul că actul delincvent este cauzat nu de satisfacerea unei necesităţi materiale, ci ca o formă de „răutate”, o „sfidare” la adresa celorlalţi. De pe aceste poziţii membrii subculturii comit acte de vandalism, distrugere de bunuri, numai pentru a fi maliţioşi;– negativismul este reflectat nu numai de setul de reguli ale grupului, cu conţinut contradictoriu normelor sociale, ci şi de o „polarizare negativă” în raport cu acestea;– versalitatea (nestatornicia) susţinută ca şi caracteristică specifică de abordare nu numai a unei singure manifestări de activităţi ilicite ci şi a practicării unei multitudini de acţiuni delincvente, fără a se specializa în mod expres într-o formă de manifestare;– autonomia grupului presupune solidaritatea între membrii grupului, faţă de presiunile exercitate de alte subculturi. 3. Teorii ale reacţiei sociale raportate la delincvenţăCentrul de greutate în cadrul acestor teorii se cuplează pe „reacţia socială”, pe rolul jucat de reacţia de răspuns şi contrarăspuns în fundamentarea cauzală a delincvenţei.Conform acestor teorii delincvenţa nu este o trăsătură intrinsecă actului sau

Universitatea Crestina „Dimitrie Cantemir”

Facultatea de Stiinte Juridice si Administrative