Monedă și credit - țintirea directă a inflației în România

Țintirea directă a inflației în România

1. Introducere

Inflația este un lucru rău, care afectează economia atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Pe termen scurt, erodează puterea de cumpărare a monedei şi prin aceasta îi afectează în mod deosebit pe cei mai vulnerabili cetățeni – pensionarii, bursierii, cei cu venituri fixe. Pe termen lung, inflația descurajează investițiile şi inhibă creşterea economică. O vreme, analiştii economici au crezut că inflația are şi o parte bună, în sensul că ar fi posibil să „cumpărăm” o ocupare mai bună a forței de muncă cu prețul unei inflații ceva mai ridicate. În timp, nici această aserțiune nu s-a dovedit adevărată, pentru că efectul pozitiv asupra şomajului este de scurtă durată, precumpănitor pe termen lung fiind efectul descurajării economisirii şi a investițiilor, ca urmare a incertitudinilor atrase de o inflație ridicată.

Cele de mai sus arată că lupta împotriva inflației reprezintă o condiție fără de care nu se poate crea o creştere economică sustenabilă şi pentru bunăstarea cetățenilor. În cele mai multe din țările dezvoltate ale lumii funcția de gardian al stabilității prețurilor a fost atribuită băncii centrale. Alte funcțiuni care îi reveneau – precum asigurarea echilibrului balanței de plăți sau stimularea creşterii economice – au devenit secundare în raport cu asigurarea stabilității prețurilor, iar altele – ca de exemplu asigurarea ocupării forței de muncă sau dezvoltarea unor ramuri ale economiei ca parte a politicii economice a autorităților publice din țara respectivă – au fost considerate inadecvate şi chiar în contradicție cu obiectivul fundamental.

O dată stabilită prioritatea luptei împotriva inflației şi instituția însărcinată cu aceasta, s-a pus problema instrumentelor şi pârghiilor prin care banca centrală poate contribui în mod semnificativ la stabilitatea prețurilor în economie. Aici, atât experiența țărilor lumii, cât şi literatura de specialitate descriu o paletă largă de politici utilizate de diverse țări, în diverse împrejurări economice şi politice. Fără îndoială, nu există o rețetă unică şi cu atât mai puțin o rețetă infailibilă. În nici o împrejurare şi în nici o țară politica monetară, singură, nu poate asigura îndeplinirea obiectivului privind stabilitatea prețurilor, atingerea acestuia fiind influențată – uneori hotărâtor – de alte componente ale mix-ului de politici promovate de autorități, printre care cele mai importante sunt politica fiscală şi politica veniturilor.

În cele mai multe țări, obiectivul antiinflaționist este urmărit folosind ținte intermediare, cum ar fi cantitatea de bani din economie, volumul creditului, rata dobânzii sau cursul de schimb. În ultimele decenii, pe măsura înțelegerii mai exacte a fenomenelor care afectează stabilitatea prețurilor într-o economie, ca şi a dezvoltării unui aparat de analiză relativ sofisticat – bazat pe observații statistice pe perioade lungi şi modele econometrice complexe – a devenit posibilă adoptarea de către băncile centrale a unui obiectiv direct legat de asigurarea stabilității prețurilor din țara respectivă.

Țara noastră, la rândul ei, în anul 2004 și-a propus ca în anul 2005, să realizeze un salt de la ținte intermediare la țintirea directă a inflației, care este privită drept o etapă superioară în stăpânirea fenomenului inflaționist și parte integrantă a procesului de convergență economică cu țările Uniunii Europene.

Adoptarea oricărui mix de politici economice într-o țară trebuie să țină seama de condițiile existente în țara respectivă, de efectele politicii urmate în anii anteriori și fără îndoială de țintele care sunt urmărite. Dacă ar fi să descriem pe scurt ceea ce s-a întâmplat în economia românească după 1990, am putea spune că, la prăbușirea sistemului totalitar, România avea o situație economică deosebit de precară, iar politicile urmate după 1990 au întârziat eliminarea decalajelor grave mostenite.

De-a lungul anilor, Banca Națională a fost pusă în repetate rânduri în situația de a urmări obiective multiple, adeseori contradictorii. Astfel, în prima parte a anilor ’90 s-au practicat pe scară relativ importantă credite direcționate, în special pentru agricultură și export, din emisiunea băncii centrale, cu dobândă preferențială. Aceste credite, prin fenomenul multiplicării bazei monetare, generau o cantitate de bani excesivă în economie și – mai important – distorsionau alocarea resurselor în economie prin favorizarea netransparentă a unor sectoare în dauna tuturor celorlalte.

Dacă mai este nevoie să subliniem o dată cât de greșită este o asemenea orientare, putem remarca următoarele lucruri: cele două bănci prin care s-a urmărit promovarea acestui tip de politică sectorială (Bancorex și Banca Agricolă) au înregistrat pierderi imense și în cele din urmă si-au încetat funcționarea, fără ca obiectivele urmărite să poată fi consolidate: exporturile în România au crescut puternic mai ales din 2000 încoace, într-o perioadă în care nu mai existau demult măști de oxigen sub forma creditelor preferențiale.

UNIVERSITATEA DE VEST „ VASILE GOLDIŞ ” ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE