Banca Centrală

În mod paradoxal, criza financiară din 2007 a dus la punerea sub semnul întrebării a activităţii băncilor centrale, deşi tocmai aceste instituţii au fost ultimul bastion de apărare în faţa pericolului prăbuşirii economiei şi fluxurilor internaţionale.

Contestarea măsurilor de politică monetară a fost generată de lipsa reluării creşterii economice, după ce panica determinată de falimentul şi pierderile masive ale mai multor instituţii financiare în 2007 şi 2008 a fost tratată (prin injecţii masive şi concomitente de lichiditate din partea celor cinci bănci centrale ale căror monede sunt active de rezervă internaţională).

Criticile şi nemulţumirile au fost determinate atât de percepţia unui anumit rol pe care l-au avut băncile centrale în favorizarea condiţiilor care au dus la declanşarea crizei, cât şi de incapacitatea politicii monetare de a încuraja creşterea economică.

Foarte recent un fost membru în conducerea Băncii Angliei, şi anume Adam Posen, a criticat „defetismul” băncilor centrale, care se tem de o implicare a lor mai puternică şi în consecinţă asemenea demers afectatându-le credibilitatea . „Ideea că o intervenţie ar întina banca centrală, care este cumva pură, virgină, este un mod de gândire preistoric” afirma acesta.

Personal, pledez pentru o atitudine şi o implicare proactivă a băncilor centrale. Însă nu trebuie să picăm în extrema cealaltă exagerând rolul şi capacitatea băncii centrale de a rezolva singură sau aproape singură problemele cu care se confruntă o economie, cu toată încrederea de care se bucură o asemenea instituţie. Este necesară o conlucrare şi o implicare a tututor instituţiilor si structurilor naţionale care să pună în aplicare acel mix de politici şi programe necesare unei reluări consistente şi sustenabile a creşterii economice.

În cele ce urmează, atât teoria monetară cât şi aspectele instituţionale care ţin de activitatea băncilor centrale (rol, instrumente, relaţia cu celelalte politici economice) sunt reevaluate pentru a vedea dacă şi cum ar putea contribui băncile centrale la creşterea economică.

Sumar

Criza din 2007 nu este primul moment din istoria băncilor centrale în care rolul lor şi politica monetară sunt reanalizate. După al doilea război mondial, în economiile dezvoltate au apărut idei noi cu privire la mandatul şi instrumentele băncilor centrale aproape la fiecare deceniu.

Această prezentare va încerca să treacă în revistă aceste modificări, aşa cum sunt ele expuse în literatura de specialitate, cu scopul de a vedea care au fost resorturile care au condus la modificarea rolului băncilor centrale de la acela de factor al creşterii economice la cel de gardian al stabilităţii macroeconomice.

Interesul prezentării nu este numai de a reconstitui firul logic al transformării mandatului băncilor centrale, ci de a fixa câteva elemente cu privire la politica monetară a BNR în perioada 2007 – 2012.

Rolul băncilor centrale

În general, se consideră că rolul băncilor centrale constă în două misiuni:

• protejarea puterii de cumpărare a monedei naţionale, şi

• menţinerea stabilităţii financiare.

Privit astfel, obiectivul pe care foarte multe bănci centrale îl urmăresc astăzi pare de fapt să fie doar un mijloc pentru atingerea unui scop. Acest scop este de obicei desemnat prin expresia „dezvoltarea economică sustenabilă”.

În spatele acestor afirmaţii despre rolul băncilor centrale şi obiectivele acestora, stă peste o jumătate de secol de evoluţie în aplicarea politicii monetare. Această experienţă a demonstrat că pe termen scurt politica monetară are impact asupra producţiei şi ca atare asupra numărului de locuri de muncă. Mai exact, pe termen scurt există un compromis (trade-off) între inflaţie şi şomaj, aşa cum arată observaţiile empirice cu privire la salarii şi rigiditatea preţurilor. Pe termen lung însă, politica monetară are impact doar asupra ratei inflaţiei.

În aceste condiţii, politica monetară îşi atinge obiectivele pe termen lung iar sarcina politicii monetare este de a asigura stabilitatea macroeconomică pe termen scurt. Guvernatorul băncii centrale a Japoniei arăta într-un discurs : „concentrarea obsesivă asupra stabilităţii indicelui preţurilor de consum pe termen scurt ca un mijloc pentru asigurarea stabilităţii economice va avea de fapt efectul invers de a mări instabilitatea” (Shirakawa, 2012).

Motivul pentru care se produce acest efect este că sectorul financiar devine instabil. Astfel, în condiţiile persistenţei aşteptărilor cu privire la stabilitatea unei economii pe termen lung, sunt încurajate creşterea gradului de îndatorare şi dezechilibrelor dintre maturităţile activelor şi pasivelor instituţiilor financiare (Shirakawa, 2012).

Experienţa anilor '50

Opiniile cu privire la rolul băncilor centrale şi instrumentele pe care le au la dispoziţie au suferit modificări majore în perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial. Autorii care se ocupă de studiul acestei evoluţii (de exemplu Capie, Goodfriend, Siklos) obişnuiesc să o împartă în cinci sau şase etape care urmăresc trei elemente:

• modificarea opiniilor cu privire la rolul băncilor centrale,

• schimbarea instrumentelor la dispoziţia băncilor centrale,

• variaţia importanţei politicii monetare comparativ cu politica fiscală.