Viața Conjugală și Familială

1 DEBUTUL VIEŢII ÎN CUPLUL CONJUGAL

În momentul căsătoriei, cuplul conjugal nu există decât în mod potenţial. În măsura în care acesta îşi rezolvă, de la începutul existenţei sale, într-o manieră care să asigure satisfacţia mutuală, următoarele trei probleme: angajarea/implicarea în relaţie, distribuţia puterii şi distanţa optimă dintre parteneri, el va putea aborda mai uşor stadiile ulterioare ale ciclului vieţii familiale.

Angajarea şi asumarea rolurilor adecvate vizează faptul că membrii fiecărui cuplu îşi asumă o serie de obligaţii, ca şi promisiunea permanenţei, ei trebuind să acţioneze astfel încât relaţia de cuplu să devină legătura lor primară, fundamentală. Acest proces al angajării include o re-orientare a angajamentului primar, al fiecăruia dintre soţi, dinspre familia de origine spre relaţia lor maritală şi asumarea rolurilor conjugale şi familiale. Gradul în care această sarcină a dezvoltării a fost realizată de ambii parteneri influenţează viitorul relaţiei lor.

A doua sarcină a dezvoltării pe care partenerii trebuie să o rezolve de la începutul relaţiei lor este aceea a alocării puterii - sarcină realizează, adesea, într-o manieră implicită. “Cine decide?” şi “Cum sunt rezolvate conflictele?” sunt întrebări care apar din nevoia unei abordări sistematice a procesului de luare a deciziei. Satisfacţia mutuală este însă esenţială.

A treia sarcină care trebuie rezolvată la începutul mariajului este stabilirea echilibrului dintre distanţa şi apropierea care trebuie să existe între partenerii cuplului marital, între părinţi şi copii. Separarea/distanţarea este în general legată de procesul individualizării, în cadrul căruia, fiecare încearcă să stabilească diferenţele dintre propriile experienţe şi cele ale altora. Căutată este deci individualizarea experienţelor. Distanţarea caută să asigure libertatea de gândire sau simţire şi posibilitatea de a acţiona diferit, în paralel cu surprinderea asemănărilor. Apropierea se referă la implicare, căldură şi încredere, la căutarea şi găsirea similarităţilor la nivelul intereselor, experienţelor şi acţiunii.

Dintre aceste trei provocări ale dezvoltării, cea mai dificilă este, probabil, aceea a reglării raportului dintre apropiere şi distanţă. Ea este un aspect extrem de important - după unii autori aspectul central - al formării structurii organizaţionale de bază a cuplului şi a familiei. O abordare sistematică a acestui aspect o găsim în lucrarea lui D. Kantor şi W. Lehr, “Insight the Family’ (1975), în care autorii au introdus conceptul reglării distanţei. Din această perspectivă, fiecare cuplu trebuie să ajungă la o poziţie mutual satisfăcătoare privind nu numai mărimea distanţei şi ataşamentului din relaţia maritală, ci şi la o înţelegere amiabilă asupra procesului care asigură reglarea distanţei.

E. de Singly şi C. Lemarchant (1991) susţineau că reglajul distanţelor trebuie să conducă întotdeauna la primatul acordat relaţiei conjugale în raport cu toate celelalte, echilibrul distanţelor dintre familia de procreare şi cele două familii de origine ale soţilor putând indica echilibrul interior al cuplului. O distanţă socială mai mare poate să apară în raport, spre exemplu, cu familia soţiei dar, dacă este

F. asumată de ambii parteneri, dezechilibrul apărut în raport cu familiile de origine nu mai poate fi interpretat ca semnul unui dezechilibru interior al cuplului conjugal. Pentru soţie, negocierea distanţei cu soacra ei depinde de concepţia ei cu privire la relaţia conjugală. Femeile care valorizează autonomia personală în cadrul cuplului tind să păstreze în relaţia cu soacra lor o mai mare distanţă, comparativ cu cele care valorizează şi privilegiază fuziunea conjugală şi comunitatea familială, care tind să păstreze o distanţă mai mică.

Disfuncţionalitatea maritală se poate instala şi atunci când nevoile de ataşament şi separare ale membrilor familiei apar deseori în momente diferite (J.W. Lewis, 1986). De exemplu, dacă într-un cuplul, care se reuneşte la sfârşitul zilei de muncă, soţia simte mai întâi nevoia de apropiere şi ulterior pe cea de separare, iar soţul invers, această de-sincronizare este sursă de conflict şi stres. Cu toate acestea, în orice familie există o fluctuaţie firească a gradelor de sincronizare/de-sincronizare.

ÎNTREBARE

Care sunt principalele probleme ce trebuie rezolvate chiar de la debutul vieţii conjugale?

2. STADIILE CICLULUI VIEŢII FAMILIALE

Ciclul vieţii familiale, aidoma celui al vieţii individuale, se prezintă sub forma unei succesiuni de stadii specifice. Dacă ordinea parcurgerii lor este comună tuturor familiilor, realitatea efectiv trăită în cadrul lor poate fi extrem de diferită. Această realitate este o produsul unei construcţii, care nu este nici facilă sau lipsită de griji şi nici scutită de insatisfacţii sau conflicte. Problemele şi conflictele apar în mod normal, ele putând avea un rol important în stabilirea direcţiei evoluţiei unităţii conjugale şi familiale.

Unul din primele studii care au explorat natura dezvoltării familiale în diferitele stadii ale ciclului vieţii este cel realizat de R. Hill şi R. Rogers (1964), devenit astăzi clasic. Autorii au avut în vedere prezenţa/absenţa copiilor în familie, vârsta lor şi schimbările corespunzătoare apărute pe măsura maturizării copiilor. D.H. Olson şi H.L. McCubbin (1989, p. 21) au adăugat acestui punct de vedere alte trei criterii:

- Vârsta celui mai mare copil. Familiile sunt văzute ca având, de regulă, mai mulţi copiii, primul născut

fiind catalizatorul schimbărilor familiale. De aceea, nevoile de dezvoltare ale sistemului familial sunt puternic determinate de vârsta celui mare copil.

- Intensitatea tranziţiei sau schimbării cerute ca răspuns la schimbarea nevoilor de dezvoltare a

membrilor familiei. Procesul schimbării, survenit în mediul familial, este mai amplu în momentul în care copiii dobândesc un statut social (cum ar fi acela de şcolar, în momentul intrării copiilor în pubertate ori în cel al părăsirii mediului familial) sau la pensionarea părinţilor.

- Schimbările în scopurile privind orientarea şi direcţionarea familiei. Familiile ocupate cu creşterea şi

educarea copiilor mici sunt privite ca fiind orientate spre scopuri mai puternice decât acelea preocupate de educarea şi integrarea copiilor în comunitate sau angajate în susţinerea acestora în rolurile mature, din afara mediului familial.

Utilizând aceste criterii, Olson şi McCubbin (1989, p. 22) au stabilit următoarele şapte stadii:

1. Cuplul tânăr fără copii. Cuplurile aflate în acest stadiu sunt preocupate de formularea şi negocierea scopurilor individuale şi de cuplu şi a stilurilor de viaţă reciproc acceptabile.

2. Familiile cu copii mici şi preşcolari. În acest stadiu, cea mai mare parte a timpului acordat muncii în casă este orientat spre copii, spre creşterea şi hrănirea lor. Părinţii sunt prima sursă de informaţii şi control, familia fiind centrată pe copii (copil).

3. Familiile cu copii de vârstă şcolară. În decursul acestui stadiu, familia este văzută ca fiind focalizată asupra educaţiei şi socializării copiilor. Cel mai în vârstă copil din familie are între 6-12 ani.

4. Familiile cu adolescenţi (care trăiesc împreună cu părinţii lor). Familiile sunt preocupate cu pregătirea adolescenţilor pentru viaţa independentă, separat de familia de origine. Nevoi considerabil de mari apar tocmai datorită provocărilor relaţionării cu adolescenţii.

5. Familiile “lansatoare”. Adolescenţii sau tinerii se pregătesc să părăsească mediul familial pentru a-şi stabili identităţi şi roluri în afara unităţii familiale. Rolurile şi regulile parentale se schimbă, iar familia este preocupată de “lansarea” socială şi profesională a copiilor.

6. Cuiburile familiale “goale”. Familia este definită acum prin absenţa copiilor în casă. Părinţii îşi păstrează încă unele roluri anterioare, dar sunt puternic orientaţi spre nevoile cuplului şi spre stabilirea unor relaţii mai diferenţiate cu copiii şi nepoţii.

7. Familiile de pensionari. Părinţii şi-au încheiat cariera, contribuţiile majore profesionale şi sunt preocupaţi de menţinerea cuplului şi a relaţiilor cu familia extinsă şi cu prietenii.