Tragicul

Estetica , în înţelesul ei actual ( cu obiect, metode etc) a fost botezată cu acest nume în anul 1750, de filosoful german Alexander Baumgarten. El spunea ca estetica este o disciplină care cercetează reacţiile sensibile pe care le are omul în faţa lucrurilor unice şi individuale. Conform lui Baumgarten există o cunoaştere superioară care se realizează prin raţiune, ca facultate a gîndirii, şi există o cunoaştere inferioară ce se referă la tărîmul imaginaţiei si intuiţiei. El arată ca imaginaţia îşi are legile proprii iar conceptele pe care le utilizăm pentru a cunoaşte obiectele imaginaţiei impugn o claritate “ extensivă” şi una “ intensivă “. Frumosul , ca obiect al esteticii reprezintă perfecţiunea fenomenală, autorul definind frumosul alături de adevăr ce reprezintă perfecţiunea esenţei, gîndirii clare şi distincte.

Orice creaţie artistică ( muzicală sau plastică) presupune “ participarea” la ideea eternă de frumos. Dacă cercetăm frumosul cu legile lui eterne şi dacă artele sînt copii de gradul doi a ideii de frumos, atunci legitimă este în primul rînd cercetarea Ideii de frumos şi nu cercetarea a ceea ce astăzi numim psihologia sau sociologia artei. Cea mai elaborată formă de estetică este estetica hegeliană. Hegel în “ Prelegeri de estetică “ 1838, mafirmă că obiectul esteticii este “ întinsa împarăţie a frumosului “. Frumosul este definit ca “ reprezentarea sensibilă a ideei”. Putem analiza virtuţile unei estetici filosofice plecîd de la această definiţie de ordin speculative , abstract. Hegel vorbeşte despre tensiunea dintre formă si conţinut, vizibilă în cele trei forme de evoluţie ale artei : simbolică, clasică, romantică. In cea simbolică există o nepotrivire între formă şi conţinut. La fel şi în cazul Psalmilor biblici, între forma lor şi idea de Dumnezeu Unic, Infinit şi Atotputernic nu există o potrivire.

In arta clasică exista o potrivire puternică, mai ales în cea grecească. Hegel arată că cel mai bine arta clasică este reprezentată de sculptură , mai ales de acele lucrări care încearcă să redea corpul omenesc ( Phidias). Intre ideea de om perfect şi forma obţinută artistic nu există nici un fel de nepotrivire.

Tudor Vianu nu respinge estetica ştiinţifică. Pentru Vianu obiectul esteticii este reprezentarea frumosului din artă şi nu a celui din natură. Argumentele aduse de acesta sînt :

- frumosul natural este un element dat pe cînd frumosul artistic este un produs, este o operă care pleacă de la un creator şi se întîlneşte cu un receptor;

- frumosul natural este infinit, pe cînd cel artistic este limitat. Intr-un fel “ întreaga natură este frumoasă” dar nu la fel stau lucrurile în ceea ce priveşte arta. Vianu subliniază că o operă de artă este: “Un popas de frumuseţe într-o lume urîtă sau indiferentă”.

- Pe noi ne interesează frumosul din natură, nu din interes estetic sau ştiinţific , ci dintr-un interes vital care este extraestetic;

- Noi judecăm frumuseţea naturală dupa criterii pe care le-am asimilat din contactul nostru cu operele de artă : “ nouă ne place în artă ceea ce pare a fi opera naturii şi ne place în natură ceea ce pare a fi operă de artă “. Vianu afirmă explicit că obiectul esteticii este frumosul artistic pe care îl putem cerceta filosofic, psihologic, sociologic sau antropologic.

Categoriile estetice au starnit, de-a lungul timpului, numeroase controverse intre scolile si curentele filosofice; insa indiferent de acestea ele se vor intemeia intotdeauna pe categorii fundamentale oricarei estetici, precum:frumos, sublim, comic, tragic. Tragicul inlatura orice forma de detasare si presupune in mod necesar implicarea emotivitatii si simpatiei fata de eroii unei drame; atentia, de asemenea, este si ea prezenta si este absorbita de actiunea dramei, care infatiseaza intotdeauna irepetabilul, unicitatea.

Tragedianul nu se intereseaza de ceea ce este comun, general oamenilor; genul observatiei in drama este interior, neavand caracterul de generalitate al celui din comedie; iar poetul tragic nu are nevoie sa observe sau sa cunoasca direct viata celorlalti oameni, aceasta neinsemnand ca personajele sunt create din pasaje disparate, ca si cum autorul are pune in acelasi loc piese din mai multe jocuri de puzzle.

Opera de arta este o forma de expresie poate mai completa, omeneste mai profunda, decat expresia verbala; ea cere din partea spectatorului, o angajare in sfera sentimentului, de unde unii esteticieni moderni socot ca ot degaja legile sau “categoriile”. Analiza sentimentului estetic ar putea fi , astfel, o metoda de aprofundare a cunoasterii omului. La o primă vedere tragicul pare a fi o categorie estetică necontroversată. Orice cercetare însă mai amănunţită asupra spiritualităţii greco-latine şi iudeo-creştine va evidenţia faptul că „tragic este, în primul rând «ceea ce este relativ la tragedie», dar nu totul despre esenţa acestei categorii estetice.

In tragic, măreţia omului este reprezentată drept cauză a suferinţei şi pieirii sale. Cauzalitatea aceasta nu trebuie însă interpretată în sensul că în fiecare caz, prezentat de experienţă, măreţia omului trebuie negreşit să devină cauza adevărată a unui destin tragic. tragicul- valoare pur estetica pentru spectatori, fara scop util; daca ar fi sa cautam o asemanare , pentru tragic, o gasim in categoria frumosului.