Tipologia Comunicării

Niciodată în istoria comunicării nu s-a vorbit atât despre COMUNICARE. Aceasta, se pare, trebuie să resolve toate problemele: fericirea, egalitatea, satisfacția indivizilor și a grupurilor și nu numai. În timp ce, se crede, conflictele și ideologiile se atenuează. Comunicarea invadează toate domeniile: întreprinderi-sectorul relațiilor umane devine predominant, marketingul - ceea ce altădată viza produsul, acum se preocupă mai mult de imagine, mediile politice - se mizează doar pe marketing politic și imagine publică, presă - rubricile de maketing prosperă, audiovizualul - a devenit canalul politic și publicitar, publicitate - care înseși se numește “INTREPINDERE DE COMUNICARE”, psihoterapii - care folosesc terapiile prin comunicare, științele organizațiilor și deciziilor, domeniile științelor fixe - care au devenit contaminate de COMUNICARE etc.

Pentru a putea înțelege mai bine conceptual de comunicare, trebuie să îi studiem etimologia. Mihai Dinu, în Introducere in teoria comunicarii, ne face un scurt istoric etimologic al termenului COMUNICARE. În latină, verbul communico,-are provine din adjectivul munis,-e a cărui seminficatie era “care își face datoria, îndatoritor, serviabil”. Cuvântul a dat naștere, prin derivare, unei familii lexicale bogte din care menționam pe immunia,-e =” scutit de sarcini, exceptat de la o datorie”( de ex. La Titus Livius immunia miliția = “scutit de serviciul militar”) de unde îl avem pe imun (“exceptat de la contractarea unei boli”) și pecommunis,-e al cărui sens trebuie să fi fost, inițial după Antonie Meillet, “care își împarte sarcinile cu altcineva”. În latina clasică înseamnă, că și urmașul său actual, “ care aparține mai multora sau tuturor”. Tot familiei lui munis,-e a aparținut probabil un adjective municus,-a,-um, neatestat în textile latine , dar prezent sub forma din limba oscă (idiom aparținând limbilor indo-europene din zonă centrala a Italiei antice alături de faliscă, umbriana și latină). De la acesta s-ar fi format communicus care a dat ulterior naștere verbului communico, pătruns în românește pe filiera franceză odată cu valul de neologisme romanice din ultimul secol și jumătate. În legătură cu prezența în limba română a verbului “a comunica” trebuie semnalată existent unui dublet etimilogic al acestuia. Cu transformările fonetice specific tranziției de la latină populară la română laț. communico a fost moștenit sub formă cuminic cu sensul de a (se) împărtăși în accepția eclaziastica a termenului. Înțelesul există și în latină târzie, unde a dat naștere lui excomunicare = “a se opri de la imparasanie”, ceea ce echivala cu excluderea din comunitatea religioasă. Prin urmare, comunicare a patrus din limbă latină pe filiera franceză în vocabularul român, înțelesul inițial al termenului fiind comunitar și sacru deopotrivă.

“Comunicarea, după cum se poate crede, poate devein o ideologie nouă sau o nouă religie mondială în devenire” (Lucien Sfez, Comunicare). Comunicarea a primit de la începutul sau nenumărate definiții, tratate în nenumărate feluri de nenumărați specialiști, din această multitudine de încercări de a explica cât mai concret termenul de comunicare, am selectat o definiție accesibilă oricărui cunoscătorm propusa de DEX: “acțiunea de a informa, a da o știre cuiva, a spune ceva cuiva, etc.” ( o definiție din punctual meu de vedere, rudimentară) și alte două definiții de specialitate, una propusă de Mihai Dinu în lucrarea sa Introducere în teoria comunicării: “Comunicarea stă la baza organizării sociale, mijlocind raporturile <<verticale>>, într-o mișcare ascensională către planurile superioare ale realitatii”, iar a doua formulare de Lucien Sfez în lucrarea sa Comunicare: “Comunicarea este mesaju pe care un subiect emițător îl trimite unui subiect receptor pe un canal”. Analizând aceste definiții am încercat, la rândul meu sa dau o definiție comunicării și am ajuns la acest rezultat încercând să o fac cât mai completă: “Comunicarea reprezintă procesul de transmitere a informațiilor între două sau mai multe persoane, unele au rol de EMIȚĂTORI, altele de RECEPTORI, sub forma MESAJELOR ( sunete, litere, cifre, cuvinte, semen scrie, gesture etc.) prin intermediul unor CANALE specifice, iar în urma recepționării mesajelor, receptorul poate trimite un FEED-BACK emițătorului, astfel, făcând schimb de roluri.”