Ştiinţa actuală se caracterizează printr-un ansamblu de mutaţii profunde ce afectează atât trăsăturile sale imanente (noi concepte precum: model, semn, sistem, informaţie etc.; noi discipline: ştiinţele comunicării, psihologia cognitivă; noi standarde de raţionalitate), cât şi aspectele exterioare (natura şi rolul său social).
Semiotica a apărut din studierea ştiinţifică a simptomelor fiziologice induse de anumite boli sau stări fizice. Hipocrat (460-377 i. Cr.),întemeietorul ştiinţei medicale occidentale, a fost cel care a înstituit semiotica ca pe o ramură a medicinei având drept scop studierea simptomelor — simptomul fiind, în fapt, un semeion „marcă, semn” care reprezintă altceva decât pe sine. Sarcina primordială a medicului, susţinea Hipocrate, este de a lămuri cărui fapt anume îi ţine locul un simptom. De exemplu, o vânătaie, o spuzeală sau o durere de gât ţin locul unui deget strivit, unei alergii cutanate şi, respectiv, unei răceli. Problema medicală este, fireşte, de a deduce ce anume este acel ceva. Diagnoza medicală este, în fapt, ştiinţă semiotică, de vreme ce ea se bazează pe principiul că simptomul fizic se reprezintă nu pe sine, ci o stare sau o condiţie internă.
Semiotica este o disciplina relativ recentă; ea a apărut la începutul secolului al XX-lea. Marii ei precursori, cercetătorii care au fundamentat aceasta teorie sunt: lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure (1857-1913), în Europa, şi omul de ştiinţă Charles Sanders Pierce, în Statele Unite (1839-1914). Saussure, care şi-a consacrat viaţa studierii limbii, a plecat tocmai de la principiul că limba nu este singurul sistem de semne ce exprimă idei pentru a comunica. El a conceput deci semiologia ca pe o ştiinţă generală a semnelor, ce trebuie inventată şi în cadrul căreia lingvistica, studiul sistematic al limbii ar sta pe primul loc, deşi, tot el recunoaşte, limba nu este decât un sistem particular.
Disciplină paradoxală, disciplină vampir în pertinenta formulare a lui Umberto Eco, ce încorporează totul sub pălăria integrativă a semnului şi sistemelor de semne (de la circ la bucătărie, de la publicitate la teoria narativităţii, de la studiul plantelor la cel al muzicii), semiotica ocupă un spaţiu al răspântiilor în care interferează antropologia, sociologia, psihologia socială, filosofia, lingvistica şi disciplinelor comunicării.
O abordare teoretică a imaginii ne-ar putea ajuta să înţelegem pe deplin specificitatea acesteia. Din multitudinea de demersuri care pot aborda ştiintific imaginea, o teorie mai generală care să ne permită să depăşim categoriile funcţionale ale imaginii este teoria semiotică. Maniera de abordare analitică pe care o propune constă în a aborda imaginea din punctul de vedere al semnificaţiei şi nu din cel al emoţiei sau plăcerii estetice, de exemplu. Scopul semioticii nu este să descifreze lumea ci mai degrabă să încerce să vadă dacă există categorii de semne diferite, daca aceste tipuri diferite de semne au o specificitate şi legi proprii de organizare, procese de semnificaţii particulare, etc.
Universitatea Vasile Alecsandri din Bacău
Facultatea de Litere
Comunicare şi relaţii publice
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
