“In orice moment al existentei lui, cuvantul are un continut semantic, alcatuit dintr-un numar finit de sensuri Inventarul si relatiile lor dau echilibrul semantic Ele faciliteaza intelegerea modalitatilor de combinare a elementelor lexicale in planul sincronic al limbii si sugereaza posibilitatile de evoluare semantica”
Datorita unei mari variatiuni terminologice , se intalnesc in lucrarile de semantica formule ca: sens fundamental sau de baza, sens primordial, sens originar, sens principal, sens general, sens propriu ,sens secundar,sens derivate,sens particular. Unele sunt necesare studierii evolutiei semantice, celelalte se utilizeaza de preferinta in semantica sincronica , in care mai apar sens denotative,denominative si conotativ. Foarte frecvent, formulele care contin intr-un fel sau altul idea de sens general sunt egale cu ceea ce se numeste si semnificatie.
Dupa calitatea lor generala, sensurile sunt grupate in:
1. sensuri denominative(denotative,apelative)
2. sensuri conotative(afective sau expresive)
3. sensuri relationale
I.Sens denotativ
definiţie: Sens fundamental al cuvintelor, relativ stabil, pentru toţi vorbitorii.
Sensul denotativ reuneşte elementele semantice non-subiective, identificabile în afară de context. Denotaţia reprezintă clasa tuturor referenţilor posibili (masa: „obiect cu patru picioare, cu o suprafaţă plană, cu o anumită destinaţie").
II. Sens conotativ
Reprezintă sensurile secundare şi figurate ale semnificatului unui cuvânt. Toate tipurile de conotaţii au în comun faptul că se delimitează de denotaţie şi depind de context.
III Sensul rational se reda de obicei prin unelte gramaticale. Prepozitia cu ajuta la expunerea ideii de asociere,privita ca adaugare: cantati cu totii , ca posesiune: pisica cu clopotei nu prinde soareci , ca instrument, calatoreste cu avionul , ca modalitate: astepta cu sufletul la gura , dar nu exprima ascocierea ca atare, necuprinzand niciuna din trasaturile ei definitorii.
Problematica sensului este cea mai importanta componenta lingvistica a comunicarii. In discursul mediatic, ea cunoaste mai multe forme de manifestare, cea mai vizibila si cea mai usor de descriptat aflandu-se in sfera conotatiilor prin analogie sau alunecare de sens (inventiile semantice, metafora, comparatia, metonimia, sinecdoca,personificarea). De exemplu: metafora care situeaza evenimentul in sfera ironiei: “Ironii Victoria Romaniei a provocat furia presei germane pe elevii lui Voller Germania, o echipa de castraveti”(Jurnalul National , 30 aprilie 2004), “Protectia consumatorilor se ia la tranta cu cu bancile pentru creditul de consum.” (Capital, 6 mai 2004) , epitetul: “Bancherul penal Nicolaescu , numarul 2 la Realitatea TV” , “Dinu sa-si vada de barba lui jegoasa”. (Evenimentul zilei, 5 mai 2004).
Procedeele sematicii sunt “responsabile” de ambiguitatile provocate de constructia discursiva a mass-media, precum si de exploatarea categoriilor estetice(umorul, ironia, grotescul, tragicul, dramaticul ). Astfel uneori presa isi construieste discursul prin ambiguitati semantice, pe care descriptandu-le , receptorul le plaseaza in registrul satirei, ironiei,umorului: “Nastase si-a pus Catedrala pe socru”(atractia paronimica socru-soclu trimite la primul socru al lui Nastase, inmormantat in Mausoleul din Parcul Carol, ce va fi demolat pentru a se construi Catedrala neamului), Socrates si Bekalides , in care cititorul il recunoaste pe Gigi Becali, cunoscut pentru blaturile pe care le-a patronat in fotbal Tot in sfera semanticii se regaseste si una dintre cele mai importante proceduri profesionale ale jurnalistilor: adaptarea discursului jurnalistic la expectatiile publicului. Este vorba despre faptul ca atat jurnalistii ,cat si publicul accepta acelasi coduri si conventii culturale , asimilandu-le intr-un timp si spatiu comune.
UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA-SIBIU
FACULTATEA DE JURNALISTICA
SPECIALIZARE:JURNALISM
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
