Contribuția Școlii de la Frankfurt la Studiul Comunicării

Începutul secolului XX a fost marcat de încercările unor cercetători de a demonstra influenţa negativă pe care o poate avea dezvoltarea tehnologiilor de comunicare asupra mediului social şi evoluţiei acestuia, denunţând dorinţa de dominaţie a societăţii burgheze. Şcoala de la Frankfurt este o şcoala filozofică germană, ce s-a afirmat începând cu anul 1923 şi ai cărei reprezentanţi (Marcuse, Max Horkheimer, Wilhelm Reich, Theodor Wiesengrund Adorno şi Jurgen Habermas) au fost influenţaţi de K. Marx şi S. Freud şi, utilizând drept instrument de cercetare „teoria critică”, au reuşit să arate că noua formã de culturã vehiculatã – şi generată – de media este o culturã „complice a dominaţiei politice”.

La baza studiilor lui Theodor W. Adorno şi Max Horkheimer a stat o cercetare privind muzica difuzata de posturi americane de radio(jazz). Concluzia celor doi a constat în faptul că muzica a fost redusa la starea de „ornament” al vieţii cotidiane, ceea ce i-a determinat să o denunţe ca fiind o formă de „fericire frauduloasă a artei afirmative”, adică a acelei forme de artă integrată şi integratoare sistemului social-politic existent (capitalismul). „Niciun Palestrina nu ar fi putut fi mai perfecţionist în a elimina fiecare neprevăzută şi nerezolvată disonanţă decât un „jazz arranger” care suprimă orice exprimare care nu se conformează jargonului. Când îl transformă pe Mozart în jazz, îl schimbă nu numai acolo unde este prea serios sau greu de interpretat, ci si unde armonizează melodia într-un fel diferit, poate într-un fel mult mai simplu decât se obişnuieşte astăzi.” Astfel, jazz-ul işi pierdea funcţia de expresie a libertăţii, devenind mai curând o formă de reducere a distanţei dintre individul alienat şi cultura elitistă, deci un produs cultural de integrare in societatea dată. Noile expresii ale culturii contemporane, vehiculate de media şi consumate de publicuri uriaşe (mase) şi eterogene – „cultura de masã ” – sunt produse de ceea ce Adorno şi Horkheimer (1947) au numit „industria culturalã”, înţelegând prin aceasta componentele sistemului mass media. Acest termen a apărut pentru prima dată in lucrarea lui Adorno, „Dialektik der Aufklärung”(1947) si a ajuns să substituie noţiunea de „cultura de masă”. Industria culturală constă în integrarea deliberată, de sus in jos, a consumatorilor săi şi presupune, în acelaşi timp, şi integrarea unor domenii considerate opuse. Un exemplu ar fi integrarea artei „superioare” şi a celei „inferioare”, în prejudiciul ambelor: arta superioară se vede frustrată de seriozitatea sa, iar cea inferioară pierde elementul de natură rezistentă care îi era specific atunci când nu era controlata si industrializată.

În aceste condiţii, masele devin un simplu element de calcul, iar consumatorul trăieşte cu falsa impresie de a fi subiectul industriilor culturale, când, de fapt, este obiectul lor. Max Horkheimer afirma că „ Pierderea statutului de rege al consumatorului face parte din acelasi proces pe care îl identificăm şi în atitudinea resemnata a Creştinismului: acţiunea de a rămâne năucit în mijlocul zgomotului interminabil. Este clar că masificarea populaţiei are legatură cu pierderea de către individ a iluziei ca este un subiect liber. Deşi este mult mai maleabil şi modest in zilele noastre, în conştiinţa sa persistă subiectivitatea burgheză, la fel cum în trecut mai persista conştiinţa feudala(feudal self-awareness). Mai bine zis, conştiinţa de sine în societatea contemporană este direct legată de apartenenţa la o anumită colectivitate: grup de vârstă, de ocupaţie şi, în cele din urmă, la naţiune.” Adresându-se unei pieţe largi, aceste conţinuturi sunt produsul unor procese de tip industrial, deci bunuri culturale - „tehnologia industriei culturale nu a ajuns decât la standardizarea şi la producţia în serie, sacrificând ceea ce făcea diferenţă între logica operei şi cea a sistemului social. Acesta este rezultatul nu al unei legi a evoluţiei tehnologice ca atare, ci al funcţiei sale în economia actuală – [...] puterea industriei culturale vine din aceea cã se identificã unei nevoi provocate...” . Oamenii işi păstrează semnificaţia pe care o aveau potrivit analizei lui Marx, la mijlocul secolului al XIX-lea: extensii ale maşinilor, însă nu în sensul literal de muncitori, care trebuie să se adapteze la constituţia maşinii pe care o servesc, dar mai mult decât atât şi metaforic, determinaţi să-şi asume rolurile mecanismului social şi să se automodeleze în concordanţă cu ele, fără rezerve, la nivelul celor mai intime tendinţe. „Producţia are loc astăzi, la fel ca şi înainte, în virtutea profitului. Nevoile au depăşit orice previziune a lui Marx, devenind in totalitate funcţia aparatului de producţie, în locul reciprocei. Acum sunt „guvernate” în întregime.” Dată fiind existenţa în interiorul societăţii a dominanţilor şi dominaţilor, cei care au puterea economică şi politică vor fi întotdeauna promotorii unei „ideologii dominante”, adică acea ideologie pe baza căreia au căpătat acces la poziţiile privilegiate, un instrument important constituindu-l media(prin ele masele sunt manipulate, dominate ideologic) . Mult controversata problema a revoluţiei manageriale („managerial revolution”)privind presupusa tranziţie a dominaţiei de la proprietarii juridici către birocraţie cade in planul secundar. „Acest proces creează şi recreează clasele pe care, deşi nu neapărat în forma expusă de „Germinalul” lui Zola, le-a anticipat, într-o structură aproximativă, Nietzsche cu expresia „toti fac parte din turmă şi niciunul nu este păstor”” .

Reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt identificau – şi criticau – formarea unei noi culturi, cea a maselor, diferita de cea dominantă şi de cea populară. Cultura dominanta (a elitelor) este „cea care a reuşit să-şi impună normele, valorile şi ideile în practicile culturale ale unei societăţi, atât în planul vieţii cotidiene, cât şi în cel al creaţiei artsitice, ea emană de la clasa dominantă” . Cultura populară, complet diferită de cultura dominantă, are o „tendinţă eliberatoare”, caracteristică preluată şi de cultura maselor care este inspirată de deţinătorii puterii economice şi politice şi este difuzată prin media. Logica noii culturi se bazează, însă, tot pe obţinerea profitului, ceea ce o pune într-o relaţie de dependenţă faţă de cultura elitelor.

Întreaga cultură de masă este identică şi, încet-încet, liniile tiparului pe care este creată încep să se vadă. Oamenii de la vârf nu mai sunt atăt

Referat prezentat in acdrul seminarului de Introducere in Teoria Comunicarii, Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii;