Comunicarea Interpersonală

Introducere

Procesul decomunicare reprezintă una dintre condiţiile indispensabile pentru funcţionarea şi organizarea societăţii. Mai mult, individul se numeşte fiinţă socială şi se raportează la celălalt ca atare în măsura în care comunică cu celălalt. Comunicarea este un proces în care toţi indivizii sunt liberi să participe şi în care cei implicaţi interacţionează permanent pentru a transmite şi primi informaţii, dar şi pentru a interpreta şi deduce semnificaţii ale acestor informaţii. Ca esenţă a legaturilor umane, comunicarea reprezintă ansamblul proceselor fizice şi psihice prin care se efectuează operaţia de punere în relaţie cu una sau mai multe persoane în vederea atingerii unor anumite obiective.

Comunicarea interpersonală poate fi definită ca orice comportament verbal sau nonverbal care este perceput de o altă persoană. Este mult mai bine definită în sens restrâns ca un mesaj transmis de o persoană către un receptor cu intenţia conştientă de a influenţa comportamentul acestuia.

O altă definiţie a comunicării interpersonale ar fi: Comunicarea interpersonală, respectiv directă, se realizează între două sau mai multe persoane, care se află în poziţii de proximitate şi care interacţionează sau se influenţează reciproc.

Comunicarea interpersonală este caracteristica cea mai importantă a omenirii şi, în acelaşi

timp, cea mai mare realizare a sa. Este abilitatea oamenilor de a transforma spusele fără noimă în cuvinte vorbite şi scrise, prin care ei sunt capabili să îşi facă cunoscute nevoile, dorinţele, ideile şi sentimentele.

Comunicarea serveşte pentru a schimba o altă persoană într-un anume fel, mai degrabă decât să ofere receptorului informaţii pentru a face ceva ca urmare a mesajului transmis, ori în unele cazuri vine să completeze cu informaţii noi ceea ce nu a fost iniţial înţeles de beneficiarii mesajului.

Capitolul I - Consideraţii asupra comunicării interpersonale

Interacţiunile umane ar fi imposibile fără transmiterea şi receptarea de mesaje. Ca estentă a legăturilor umane, comunicarea reprezintă ansamblul proceselor fizice şi psihice prin care relaţionăm cu una sau mai multe persoane, în vederea atingerii unor obiective. Ea mai poate fi definită ca tranzacţia de mesaje între participant şi presupune un emiţător, un receptor, un canal, un mesaj şi feed-back-ul.

Competenţa comunicativă se dobândeşte în timp şi cuprinde totalitatea cunoştinţelor în sfera aspectelor sociale ale comunicării, incluzând date despre rolul tăcerii în comunicare, despre regulile interacţiunii nonverbale sau despre rolul contextului şi al audienţei în selectarea unei anumite abordări şi în determinarea formei şi conţinutului mesajelor.

Eficienţa comunicării se stabileşte în termenii atingerii scopurilor comunicatorilor, oricare ar fi acestea.

Autodezvaluirea reprezintă una dintre formele comunicării interpersonale şi poate fi definită ca “a le vorbi celorlalţi despre tine”.

Capitolul II - Importanţa cunoaşterii interlocutorului

Cunoaşterea interlocutorului reprezintă o primă etapă prioritară în procesul de comunicare deoarece tipuri diferite de parteneri recomandă atitudini şi discursiuni diferite. Astfel anumiţi parteneri de conversaţie sunt direcţionaţi către acţiune – construiesc şi conduc, alţii sunt axaţi pe metodă şi prin urmare organizează, unii interlocutori sunt interesaţi de interlocutor şi comunică, iar anumiţi parteneri de discuţie se ataşează de idei şi teoretizează.

Comunicarea interpersonală depinde substanţial de tipurile temperamentale cărora le aparţin interlocutorii şi există patru tipuri temperamentale clasice:

• Sangvin

• Coleric

• Flegmatic

• Melancolic

Stilul comunicării reprezintă variabila cognitivă, afectivă şi comportamentală, aferentă procesului de comunicare. Tipologia stilurilor de comunicare cuprinde:

- stilul neutru

- stilul familiar

- stilul solemn

- stilul beletristic

- stilul ştiinţific

- stilul administrativ

- stilul publicistic

- stilul de comunicare managerială

- stilul emotiv

- stilul director

- stilul flexibil

- stilul reflexiv

- stilul îndatoritor.

Stilul primeşte conotaţii pozitive sau negative doar în asociere cu partenerul de comunicare, cu ambianţa şi cu subiectul comunicării.

Diagnosticarea comunicării interpersonale implică interacţiunile verticale care sunt marcate de competitivitate, lipsă de încredere şi probabilitate scăzută şi interacţiuni orizontale care sunt orientate spre viitor şi implică relaţii positive.