Comunicarea Educațională

Previzualizare referat:

Extras din referat:

Atunci când vorbim despre educaţie, şi în special despre educaţia formală, trebuie să ne raportăm la noţiunea de comunicare umană în general şi comunicare educaţională (pedagogică) în special. Omul comunică în orice moment al activităţii de zi cu zi şi, cu atât mai mult, atunci când doreşte să înveţe ceva.

Etimologic, cuvântul „comunicare” provine din latinescul „communius” (comun), care a dat naştere verbului „communico”, ceea ce înseamnă „a face în comun, a pune în comun, a împărtăşi, a participa la întreţinerea a ceea ce este comun, a fi în comun”. Ori, plecând tocmai de la sensul lingvistic al cuvântului „a comunica”, educaţia – ca relaţie de comunicare - presupune interacţiune între două sau mai multe persoane, interacţine care se bazează pe schimburi de mesaje.

Într-o accepţiune mai largă, comunicarea constă în „transmiterea şi schimbul de informaţii între persoane, în circulaţia de impresii şi de comenzi, în împărtăşirea de stări afective, de decizii şi judecăţi de valoare, care au ca scop final obţinerea de efecte la nivel particular, interior al fiecărui individ... comunicarea înseamnă a spune celor din jur cine eşti, ce vrei, pentru ce doreşti un anume lucru şi care sunt mijloacele pe care le vei folosi pentru a-ţi atinge scopurile” (Anghel P., 2003, p11).

Definirea conceptului „comunicare” nu este atât de simplă precum ar părea. Fiecare cercetător preocupat de acest domeniu se referă în definiţia proprie la un anumit aspect al comunicării. De exemplu, Mihai Dinu, în lucrarea sa „Comunicarea” (1997) rezervă un întreg capitol problematicii dificultăţii definirii conceptului de comunicare. Denis McQuail (1999) exemplifică felul în care se înţelege în mod curent comunicarea: „verbul a comunica se referă de obicei la acţiunea de a transmite un mesaj despre ceva, cuiva care este receptorul”, acţiune care implică însă şi alte elemente şi precondiţii ca „intenţia de a transmite informaţii şi idei, motivaţia receptorului şi existenţa unor persoane, obiecte, evenimente şi idei care constituie subiectul mesajului” (p.14-15).

Din punctul nostru de vedere însă, importantă este definiţia dată de J.J. van Cuilenburg conform căreia „pentru ca transferul de informaţie să devină un proces de comunicare, emitentul trebuie să aibă intenţia de a provoca receptorului un efect oarecare ... comunicarea devine un proces prin care un emiţător transmite o informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte” (1998, p.27).

Această definiţie pune în evidenţă faptul că, pentru a comunica, oamenii trebuie să aibă anumite scopuri şi obiective. Astfel, Petru Anghel enumeră scopurile comuncării umane (2003, p.15):

- a informa;

- a convinge;

- a impresiona

- a provoca o reacţie, a provoca o acţiune

- a amuza

- a ne face înţeleşi

- a ne exprima puncte de vedere

- a obţine o schimbare de comportament sau de atitudine

- a fi acceptaţi

- a ne defula

- a nu tăcea

Pe de altă parte Nicki Stanton, reduce aceste scopuri la doar patru (1995, p.1):

- să fim receptaţi (auziţi sau citiţi)

- să fim înţeleşi;

- să fim acceptaţi;

- să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine)

şi continuă cu precizarea că „atunci când nu reuşim să atingem nici unul dintre aceste obiective, înseamnă că am dat greş în procesul de comunicare”.

Revenind la problematica relaţiei dintre comunicare şi educaţie este necesar să fie amintit aici idealul educaţional al şcolii româneşti care urmăreşte „dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, formarea personalităţii autonome şi creative” (Legea învăţământului nr. 84/24.07.1995, art. 4). Ori, această dezvoltare a individului, integrală şi armonioasă, formarea personalităţii lui autonome şi creative, se realizează prin informare, convingere, provocarea unor reacţii sau acţiuni, exprimarea unor puncte de vedere, acceptare, schimbare de comportamente sau atitudini, adică tocmai scopurile pe care şi le propune comunicarea umană. Toate aceste scopuri ale comunicării, apar chiar din definiţia educaţiei care, în sens pedagogic, înseamnă activitatea conştientă a subiectului educaţiei (educator) de stimulare, îndrumare şi formare a obiectului educaţiei (educat). În contextul relaţional al educaţiei, subiectul (educatorul, emiţătorul) comunică şi transmite informaţii şi atitudini, stimulează potenţialul biopsihic, îndrumă şi influenţează formarea obiectului (educatul, receptorul). La rândul său, educatul răspunde influenţelor, receptează, selectează, prelucrează şi asimilează informaţiile, acestea organizându-le în structuri proprii.

Se poate spune că fenomenul educaţional în ansamblul său este mijlocit de comunicarea umană, în general şi de comunicarea educaţională în particular.

Comunicarea educaţională apare „ca o formă particulară, obligatorie în schimbarea unor conţinuturi determinate, specifice unui act de învăţare sistematică, asistată ... ea constituie baza procesului de predare-asimilare a cunoştinţelor în cadrul instituţionalizat al şcolii şi între parteneri cu status-roluri determinate: profesor-elev”. (Iacob, L., 1999, p.181).

Comunicarea didactică este „un transfer complex, multifazial şi prin mai multe canale ale informaţiilor între două entităţi (indivizi sau grupuri) ce-şi asumă simultan sau succesiv roluri de emiţători şi receptori, semnificând conţinuturi dezirabile în contextul procesului instructiv-educativ” (Cucoş, C., 2002). Această definiţie, pentru a fi înţeleasă trebuie completată cu precizările făcute de Liliana Ionescu- Ruxăndoiu:

- comunicarea este un proces în care sunt angajaţi reciproc emiţători şi receptori;

- comunicarea înseamnă un proces interactiv, în care cadrul didactic este deopotrivă emiţător şi receptor, iar elevii sunt deopotrivă receptor şi emiţător de mesaje;

- spre deosebire de comunicare, informarea presupune circulaţia mesajului doar de la emiţător spre receptor;

- cadrul didactic care informează adoptă o formă a comunicării ierarhică, prin care autoritatea (ca posesor de informaţii) exercită o presiune privilegiată şi inhibitorie asupra elevilor;

- cadrul didactic care comunică cu elevii îşi asumă poziţia de egalitate cu aceştia, schimbând mesaje reciproce: „în timp ce cadrul didactic emite, locutorul-elev îşi construieşte, pe baza elementelor informaţionale remise, mesajul său, care, în parte, va fi returnat”.

Comunicarea didactică este atât instrumentală (cu intenţia unui efect la interlocutor) cât şi consumatorie (fără intenţia unui asemenea efect) deoarece „actul transmisiei şcolare nu se face în mod mecanicist, ci pe fondul unui climat interuman care conţine şi reproduce toate datele relaţionării interpersonale” (Ezechil, L., 2002, p.10).

Analizând toate aceste definiţii şi considerente referitoare la comunicarea umană şi la comunicarea didactică pot fi desprinse câteva aspecte importante:

1. comunicarea umană este o relaţie intersubiectivă;

2. elementele actului de comunicare (emiţător, receptor) participă la interacţiune cu întreaga personalitate;

3. comunicării didactice îi este caracteristică inegalitatea partenerilor (ca vârstă, experienţă, nivel de pregătire şi cunoştinţe, ca putere etc.), fiind centrată ca sarcină pe elev, iar ca putere pe cadrul didactic;

4. în timpul comunicării didactice se vehiculează atât mesaje şcolare (cunoştinţe) cât şi mesaje neşcolare (emoţii, stări, atitudini), fiind necesar însă întotdeauna Feed-back-ul.

5. educatorul este cel care trebuie să demonstreze competenţă comunicativă şi să inducă elevilor săi abilitatea de a comunica.

I.1. Caracteristicile comunicării educaţionale

O primă caracteristică a comunicării educaţionale am amintit-o deja anterior, aceasta fiind existenţa unui scop atunci când comunicăm. Scopurile comunicării sunt multiple, însă atunci când vorbim de comunicare educaţională principalul scop este acela de a ne face înţeleşi, de a provoca o schimbare de comportament sau de atitudine la interlocutorul nostru – elevul. Pentru ca procesul de predare – învăţare să fie eficient, trebuie în primul rând să ne asigurăm că mesajul transmis a fost înţeles. În acest sens, trebuie să avem în vedere caracteristicile receptorilor – elevi, pentru a putea selecţiona, organiza şi personaliza, în funcţie de aceşti receptori, conţinuturile mesajului transmis. Profesorul trebuie să acţioneze ca un „filtru” asupra conţinuturilor, adaptându-le unei logici pedagogice adecvate şi urmărind nu simpla enunţare a unui adevăr, ci facilitarea înţelegerii lui.

Comunicarea educaţională este o comunicare de tip interpersonal, având la bază un permanent schimb de mesaje între doi sau mai mulţi parteneri. Această reciprocitate este esenţială în comunicarea educaţională deoarece profesorul trebuie să se asigure că mesajul transmis a fost receptat şi înţeles de către elevi, punând foarte mult accentul pe schimbul de informaţii şi semnificaţii. Din acest punct de vedere, profesorul trebuie să pună un permanent accent pe dimensiunea relaţională a comunicării, încurajând schimbul de mesaje atât pe verticală (profesor-elev, elev-profesor) cât şi pe orizontală (elev-elev).

Descarcă referat

Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.

Structură de fișiere:
  • Comunicarea Educationala.doc
Alte informații:
Tipuri fișiere:
doc
Nota:
8/10 (1 voturi)
Nr fișiere:
1 fisier
Pagini (total):
29 pagini
Imagini extrase:
29 imagini
Nr cuvinte:
17 611 cuvinte
Nr caractere:
94 241 caractere
Marime:
75.59KB (arhivat)
Publicat de:
NNT 1 P.
Nivel studiu:
Facultate
Tip document:
Referat
Domeniu:
Comunicare
Predat:
la facultate
Materie:
Comunicare
Sus!