Comunicarea
Privit din punct de vedere stiintific, actul de comunicare este procesul de transmitere a informatiilor si sentimentelor (idei, pareri, atitudini, opinii) de la un individ catre un alt individ sau de la un grup social catre un alt grup social.
Fascinanta si omniprezenta, comunicarea este o dimensiune fundamentala a existentei si dezvoltarii umane din cele mai vechi timpuri.
Cuvântul „comunicare“ provine din limba latina si termenul a circulat in vocabularul vremii cu sensul de „a impartasi ceva celorlalti“. Astazi, a comunica, a informa si a fi informati reprezinta trasatura definitorie a existentei fiecaruia dintre noi, devenita intr-atât de pregnanta incât nici macar nu mai este perceputa in mod constient ca fiind o activitate distincta. Impartasind in permanenta ceva celorlalti sau noua insine, traim intr-o continua stare de comunicare. Comunicam prin o multitudine de forme si modalitati: comunicam direct, prin cuvânt, gest, mimica si comunicam indirect, atunci când folosim asa-numitele tehnici secundare – scriere, tiparitura, cabluri, sisteme grafice sau unde hertziene. Avem la indemâna ziare, reviste, carti, afise, filme, telefon, fibre optice, radio sau televiziune. Mesajul ni se livreaza verbal, non-verbal sau paraverbal. Comunicam prin tot ceea exprimam ca produs, intentionat sau nu, al civilizatiei comunicationale din care fiecare dintre noi este parte integranta. Comunicarea este un proces continuu, presupunând o interactiune neincetata intre fiintele umane, desfasurata simultan prin multiple canale si prin mijloace variate.
Niciun fel de activitate, de la banalele activitati ale rutinei cotidiene si pâna la cele mai complexe activitati desfasurate la nivelul organizatiilor, societatilor sau culturilor, nu mai pot fi imaginate in afara procesului de comunicare.
Dar comunicarea a devenit, de asemenea, si unul dintre cuvintele „la moda“, ale vremurilor noastre, ce multiplica activitatile sau evenimentele pe care le reprezinta si care tinde sa-si largeasca aria de semnificatii tocmai datorita interesului de care se bucura. Comunicarea moderna pare a se adresa, din aceasta perspectiva, tuturor in special si nimanui in general.
Principiile comunicarii
Unele din cele mai recente principii ale comunicarii au fost formulate de
reprezentantii Scolii de la Palo Alto, care au tinut sa le confere o aura de
rigurozitate numindu-le axiome ale comunicarii:
- Comunicarea este inevitabila.
- Comunicarea se dezvolta în planul continutului si cel al relatiei.
- Comunicarea este un proces continuu si nu poate fi abordat în termeni de
cauza-efect sau stimul–reactie.
- Comunicarea are la baza vehicularea unei informatii de tip digital si analogic.
- Comunicarea este un proces ireversibil.
- Comunicarea presupune raporturi de putere între participanti.
- Comunicarea implica necesitatea acomodarii si ajustarii comportamentelor.
Mesajul este unitatea de baza a comunicarii, situat de fapt la intersectia
dintre comunicare si reprezentarea realitatii. El poate fi alcatuit din cuvinte scrise
sau rostite, imagini vizuale, muzica, zgomote, semne, simboluri, culori, gesturi
etc. Suportul fizic al mesajului este oferit de canal, care îndeplineste si functia de
cale de transport sau distributie a mesajului.
Dimensiunea originalitatii mesajului este data de informatie. Sub aspect
cantitativ, informatia poate fi masurata atît în momentul emiterii cît si în momentul
receptarii, astfel ca se poate determina în ce masura un mesaj contine sau nu
mai multa informatie decît alt mesaj. Din dorinta de a asigura exactitatea
mesajului, emitatorul poate fi preocupat de emiterea unei mai mari cantitati de
informatie decît ar fi necesar în mod normal.
Efectele comunicarii pot fi de natura cognitiva, afectiva sau
comportamentala si nu trebuie confundate cu raspunsurile receptorului mesajului.
Raspunsul este un mesaj returnat de receptor ca reactie la stimulul expediat de
emitator, iar uneori poate proveni chiar de la emitator, ca reactie la propriul mesaj.
Finalitatea procesului de comunicare exista în masura în care mesajul
codificat de emitator este decodificat si acceptat de receptor. Cunoasterea
codului informatiei obliga la respectarea semnelor si simbolurilor folosite, iar
eventualele erori vor putea fi cu usurinta detectate si corectate. Cînd semnificatia
este codificata în cuvinte, mesajul este unul de tip verbal, iar comunicarea este
verbala. Daca semnificatia este purtata prin altceva decît cuvinte, mesajul si
comunicarea sînt non-verbale.
Continutul si maniera în care se comunica se afla sub influenta contextului
comunicarii. Evaluarea lui implica analiza mai multor dimensiuni contextuale:
fizica, temporala, culturala, sociala si psihologica.
Nivelurile comunicarii umane
Comunicarea umana se poate desfasura pe cinci niveluri relativ distincte:
1. Comunicarea intrapersonala este comunicarea în si catre sine. Fiecare fiinta
umana se cunoaste si se judeca pe sine, îsi pune întrebari si îsi raspunde,
astfel ca aceasta comunicare cu propriul forum interior devine o sursa de
echilibru psihic si emotional.
2. Comunicarea interpersonala este comunicarea între oameni. Obiectivele
acestei comunicari sînt extrem de multiple si complexe: cunoasterea celor de
lînga noi, crearea si întretinerea legaturilor umane, persuadarea
interlocutorului, recunoasterea valorii personale, satisfacearea nevoilor
afective, de control si dominatie etc. Comunicarea interpresonala directa
presupune initierea de contacte personale nemijlocite si interactive între
oameni, pe cînd cea interpersonala indirecta are nevoie de mijloace si tehnici
secundare de punere în contact uman (scrierea, înregistrarile magnetice sau
transmisiile prin unde sau fibra optica).
3. Comunicarea de grup se deruleaza în colectivitati umane restrînse, de
maximum 11 persoane - echipe, familii, cercuri de prieteni, colegii de redactii
etc. La acest nivel se asigura schimburi de idei si emotii, se împartasesc
experiente si se cauta solutii de rezolvare a problemelor, se iau decizii si se
aplaneaza conflicte.
4. Comunicarea publica îsi are radacinile în retorica antica. Discursul public nu
viza doar transmiterea de informatii, ci mai ales schimbarea opiniilor si
actiunilor publicului, influentarea sentimentelor acestora. Eficienta unei astfel
de comunicari se afla deopotriva în mîinile oratorului si ale publicului sau.
Marcus Fabius Quintilianus a fost primul profesor public de retorica la Roma
si, totodata, dascalul fiilor si nepotilor împaratului Domitian. La retragerea sa
din activitate a scris un compendiu în 12 volume, intitulat Institutio oratoria
(“Formarea vorbitorului în public”), din care transpare clar idea ca oratorul, pe
lînga calitatile unui om al legii, ale unui filosof si ale unui poet, trebuia sa mai
posede si pe acelea ale unui bun actor. Cu alte cuvinte, în antrenamentul
unui orator erau studiate nu numai inventia, compozitia si stilul, dar si emisia
discursului, prezentarea statica (postura) si dinamica (gesticulatia) a
vorbitorului. În zilele noastre, “orice gen de cuvîntare, expunere sau prezentare sustinuta de catre o persoana direct în prezenta unui auditoriu,mai mult sau mai putin numeros, dar nu mai mic de 3 persoane, este o forma de discurs public sau comunicare publica”10 (e.g. conferinta, pledoaria,prelegerea, comunicarea stiintifica, luarea de cuvînt, prezentarea unui raportsau a unei dari de seama, expunerea în fata unei comisii de examinare, prezentarea unui spectacol etc.).
UNIVERSITATEA “GEORGE BARITIU”
FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE
ECONOMIA COMERTULUI TURISMULUI SI SERVICIILOR
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
