Designul Kimono-ului în Arta și Cultura Japoneză

Capitolul 1. Noțiunea de design si istoria designului vestimentar

Designul este un cuvânt de origine engleză care se pronunță [ di-zain ] și care înseamnă proiect, desen (de concepție), schiță (de concepție). Folosirea termenului în domeniul desenului liber (artă) este forțată și deci nerecomandată.

Termenul de "design" a apărut in 1851, în legătură cu complicatele realități ale producției industriale. Este o concepție și o metodă de creație care urmărește să asigure fiecărui produs un înalt randament funcțional, însoțit de un aspect agreabil. În toate epocile de înflorire umană a existat o corelare între posibilitățile materiale, nivelul tehnologic, relațiile economice interne și externe, orizontul spiritual exprimat prin gustul artistic și capacitatea de creație. Mai mult chiar, tehnologul și artistul se confundau la început într-o singură persoană.

Arta, tehnica și știința nu sunt domenii incompatibile, contradictorii sau concurente, ci doar specifice și solidare. Ele se implică și se condiționează reciproc. Designerul știe că funcționalul, ergonomicul, esteticul și economicul conlucrează pentru a se ajunge la eficiență. Unele designuri industriale au devenit cunoscute și „clasice”, putând fi considerate la fel de bine atât drept lucrări de artă, cât și drept lucrări de inginerie.

Istoria designului este o ramură modernă a istoriei artei care tratează începuturile și evoluția designului în sec. al XX-lea, în special în arhitectură, mobilier, decorații interioare, îmbrăcăminte, arte grafice.

Începuturile designului sunt legate de mișcarea artistică , stilul și școala germană Bauhaus ( 1919) și de curentul modernist din arhitectură, dar curând au apărut și designeri independenți care au conturat stilul produselor unor mari companii.

Design-ul trebuie întotdeauna să fie realizat după dorinţa fiecaruia, dar întotdeauna trebuie să fie şi să aibă nişte standarde de bun simţ, frumuseţe şi inovaţie.

Primul designer vestimentar, care nu a fost doar un simplu croitor de haine ci creatorul conceptului și al noțiunii de couturier a fost, fără îndoială, Charles Frederick Worth (1826 - 1895), un englez carea prosperat în Paris, fiind considerat La Pere (The Father) de (of) Haute Couture.

Înainte ca acest negustor de haine (în engleză, draper) să-și fi creat propria sa maison couture (casă de modă) în Paris, designul și realizarea concretă a îmbrăcămintei era creația unui număr mare de croitorese anonime, iar așa-zisa modă era copiată după hainele purtate la casele regale.

Succesul incontestabil al lui Worth s-a bazat pe puterea de convingere a acestuia care știa să impună clienților săi ce să poarte, în loc de a asculta și executa ceea ce aceștia doreau sau ar fi dorit să poarte. Datorită succesului său de neegalat până la ideea sa revoluționară, clienții săi erau în situația nu numai de a purta haine deosebite de cele obișnuite, realizate la House of Worth, dar și de a fi mândri de a purta haine având o anume marcă specifică.

De fapt, House of Worth a avut o existență incredibil de lungă în lumea din ce în ce mai aglomerată și mai competitivă a haute couture, existând mult după moartea fondatorului acesteia din 1895 și ieșind din arena designului vestimentar doar în 1952, când a fost închisă de stră-stră-nepotul lui Charles Frederick Worth.

Paul Poiret, fostul ucenic al lui Worth, pentru care a repurtat niște succese majore în moda timpului, și-a deschis propria sa de modă în 1904, fiind unul dintre acei remarcabili designeri vestimentari care a știut să armonizeze stilurile Art Nouveau și Aestheic Dress cu moda Paris-ului și cu cerințele clienților săi. Creațiile sale timpuri, realizate în maniera Art Deco, alături de invențiile sale în domeniul lenjeriei feminine intime au fost puternic și rapid îmbrățișate de toate femeile, pentru că erau realizarea practică a ceea ce Poiret teoretizase, eliberarea trupului femeii de constrângeri.

După deschizătorii de drumuri, Worth și Poiret, apariția unor couturieri ca Jean Patou, Madeleine Vionnet, Mariano Fortuny, Jeanne Lanvin, Coco Chanel, Main Rousseau Bocher, Elsa Schiaparelli, Cristóbal Balenciaga și Christian Dior a făcut parte din dezvoltarea normală a perioadei "clasice" a designului vestimentar.

Capitolul 2. Kimonoul în arta si cultura japoneză- design și forme de prezentare

Cultura japoneză a evoluat mult in ultimii ani – de la cultura originală a țării, Jomon, la cea contemporană, hibridă, în care regăsim influențe din Asia, Europa și America de Nord. Mergând pe firul istoric, China și Coreea au avut un început bine definit în dezvoltarea culturii Yayoi cam în jurul anilor 300 d. Hr. care a culminat cu introducerea culturilor de orez, ceremoniei de înhumare, ceramicii, artelor (pictura și scrieri alese, printre care și poezia), sistemului de scris chinezesc și a budismului (până în secolul al VII-lea i. Hr.).

Cultura s-a raspândit din Coreea în Japonia și a influențat și cultura întalnită în noua țară. De exemplu, Japonia a asimilat ceramica adusă de Coreea, la fel ca și Kofun-ul și accesoriile (Magatama) etc.

Japonia și-a dezvoltat o cultură distinctă. Poveștile nemuritoare ale Genji-ului, ale doamnei Murasaki scrise la începutul secolului al XI-lea alcătuiesc cel mai cunoscut prim roman din lume. Civilizatia japoneză a înflorit și a redefinit un nou interes și o implicare emoțională deosebită pentru arte.

Artele tradiționale japoneze includ ikebana, origami, ukiyo-e, meșteșugărit (păpuși), poezie, spectacole (bunraku, dans, kabuki, noh, rakugo), tradiții ( jocuri, onsen, sento, ceremonia ceaiului, budo, architectură, gradinărit, săbii) și arta culinară.

Începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, influența vestică a început să predomine. Cea americană s-a afirmat mai ales după al doilea Razboi Mondial. Influența este evidentă în cultura populară contemporană japoneză. Se mai observă și amprente ale culturilor Asiei și Europei.

Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti

Facultatea: ŞTIINŢE ECONOMICE

Domeniul de studii de licenţă: ADMINISTRAREA AFACERILOR

Specializarea: Merceologie şi Managementul Calităţii